La ceasul reconcilierii. Şi al redemocratizării

Acum ar fi ceasul smereniei, nu al vindictei, al răzbunărilor, al supralicitărilor trufaşe, hrănite de  triumful obţinut, prin absenţa populară fără precedent de la urne, în contra strategilor putinişti, pesedişti, fundamentalişti.

E timpul să înţelegem că n-avem decât de pierdut din aplombul cu care, triumfători sau, după caz, vexaţi şi înfuriaţi de boicot, continuăm să ne sărim unii altora, retoric, la beregată. E bine să pricepem că românii n-au optat, în marea lor majoritate, boicotând referendumul de la 6 şi 7 octombrie, pentru căsătoriile homosexuale, sau pentru ateism, sexomarxism şi corectitudine politică.

Sau pentru relativism. Dar nici pentru pesedism, ultranaţionalism şi ortodoxism paseist.

Ci au ales, înţelegând că li se flutură în faţă o cârpă roşie, diversionistă, pentru amendarea necesară a duplicităţii şi nefăcutelor unor elite şi autorităţi politice şi ecleziastice inadecvate, fanatizate, prostite sau vândute şi ticăloase. Ca şi pentru responsabilizarea lor.

Acum ar fi momentul revenirii la oile şi durerile noastre veritabile. E ceasul constatărilor de bun simţ, uitate pe drum din cauza dihoniei gigantice stârnite voluntar de regimul Dragnea şi de aliaţii lui, prin divizarea şi fărâmiţarea mişcării anticleptocratice şi proeuropene a românilor.

Acum ar fi momentul reîntoarcerii la faptele şi neajunsurile de la care s-a încercat să ni se distragă atenţia demagogic, prin non-teme şi problematizări ipocrite. La chestiuni care ne privesc direct şi esenţial. Precum victimele jandarmeriadei de la 10 august şi imperativa pedepsire a vinovaţilor. E clipa să rememorăm agenda nevoilor noastre urgente, pe care, intens manipulaţi, am pierdut-o din vedere. E timpul să ne amintim de interesele strategice, de interesele naţionale majore ale României.

Care continuă să aibă un regim neavenit, antimodern, ocupat cu demontarea independenţei justiţiei şi a statului de drept şi a cărui agendă include scoaterea ţării din Europa, întru alinierea ei la interese răsăritene ce n-au nici în clin, nici în mânecă cu nevoile neamului românesc. Căruia îi lipsesc dureros nu doar spitalele, şcolile adecvate, cărţile şi bibliotecile vitale, ori autostrăzile, ci şi structuri administrative eficient vaccinate împotriva dispreţului faţă de cetăţeni. Şi îi vor mai lipsi cât timp nu e dat jos regimul Dragnea. Care garantează că banii pentru proiectele de relansare a ţării sunt sifonaţi în buzunarele fără fund ale oligarhiei, iar analfabeţii de la cârmă rămân nepedepsiţi, deşi nu sunt în stare de nimic. Şi cu atât mai puţin de isprava de a absorbi fie şi un minim din fondurile europene.    

Acum e vremea să înţelegem că, dacă am fost programatic dezbinaţi şi ni s-a discreditat democraţia voluntar, astfel încât să intrăm în apatie şi să acceptăm un regim autoritar sau totalitar care să ne poată împinge lesne spre Roexit şi spre Rusia, avem datoria să ţinem contra. Să contracarăm învrăjbirea. Şi să recredibilizăm statul de drept. Dar cum, concret? În primul rând împăcându-ne.

Renunţând la bucuria joasă, de prost-gust, de a-i vedea la pământ, vituperaţi, insultaţi, afurisiţi, flegmaţi, tăvăliţi şi călcaţi în picioare pe perdanţii referendumului care, din raţiuni religioase ori filosofice, s-au înşelat, aliindu-se conjunctural cu antidemocraţia şi cleptocraţia, deşi le detestă cordial pe ambele. E timpul să ne refacem încrederea mutuală. Să ne contracarăm invidia care ne alimentează bucuria infectă de necazul şi înjosirea altuia. Şi să renunţăm la mefienţele induse de cleptocraţi şi manipulatori faţă de justiţie, de egalitatea în faţa ei, de individualism şi democraţie.  

Apoi, organizându-ne civic şi politic în jurul celor care au demonstrat în ultimii doi ani luciditate şi eficienţă în lupta împotriva mafiei, astfel încât antimeritocraţia penalilor să nu-şi poată păstra prin diversiuni şi învrăjbiri controlul asupra ţării înaintea trecerii ei la cârma Uniunii Europene. Ori în anii care vin. Acesta mi se pare unicul drum spre libertate. Şi singura cale spre demnitate.