La dispariţia Papei Ioan Paul al-II-lea

Adunarea Generală a Naţiunilor Unite a cinstit memoria Suveranului Pontif prin mai multe alocuţiuni precum şi prin păstrarea unui moment de reculegere. Cel mai Înalt Patriarh al budiştilor din Cambodgia, Tep Vong, l-a numit pe Papa Ioan Paul al-II-lea drept călugăr respectabil şi apreciabil. În Cuba, Fidel Castro a declarat trei zile de doliu naţional. În Tailanda budistă toate steagurile au fsot coborâte în bernă. Atât în moschei cât şi în sinagogi au fost oficiate slujbe în memoria Suveranului Pontif. În China comunistă s-a decis încetarea monitorizării unor pagini de internet, care aduceau omagii unui lider religios. Un urmaş al monarhiei engleze a decis să îşi amâne propria nuntă.

Cu siguranţă este vorba despre o personalitate marcantă, a cărei dispariţiei a generat asemenea reacţii în toată lumea. Reacţii pozitive. Moartea acestui om a fost urmată de cel mai mare pelerinaj din istorie. Niciodată o ceremonie funerară nu a mişcat asemenea mase de oameni, pe străzile Romei şi în alte părţi, pe ecranele televizoarele din toate ţările lumii. Şi totuşi, cum se explică avalanşa de credincioşi de la Roma, bisericile arhipline, din timpul agoniei Papei?

Înscenarea mediatică perfectă nu poate fi un răspuns complet. Poate sunt ritualurile religioase arhaice care îşi exercită puterea asupra societăţii secularizate, post-moderne. Toate evenimentele din jurul acestei dispariţii sunt expresia unei lumi a credinţei, de care mulţi s-au înstrăinat. Înscenarea relgioasă a agoniei şi a morţii Papei Ioan Paul al-II-lea a generat probabil în spritul credincioşilor nostalgia altor valori morale, decât cele ale unei lumi secularizate şi mercantile.

Nu este în nici un caz vorba despre o isterie, care a atras în mod magic milioane de oameni. La bază stă clar respectul faţă de o mare personalitate. Şi bineînţeles dorinţa de a spune cândva „Am fost şi eu acolo”. Karol Voitjila – încovoiat de boală şi de bătrâneţe – a rămas pe scaunul papal până în ultima clipă. Nu s-a ruşinat de greşelile sale şi nu s-a temut de moarte. Boală şi moarte: pentru cetăţenii statelor occidentale avansate sunt teme grave. El nu s-a sfiit să le facă publice. Prezentarea mediatică a agoniei şi a morţii Papei a fost ultima provocare a sa. Ele sunt parte din convingerea, conform căreia suferinţa, dispariţia fizică şi moartea nu au voie să fie teme tabu. Şi Papa Ioan Paul al-II-lea a reuşit să redea tragismului existenţei umane un caracter public.

Ioan Paul al II-lea a fost o autoritate mondială. El a reuşit să influenţeze mersul lumii ca nici un alt lider spiritual sau om de stat. Lungul său Pontificat s-a constituit într-un şpagat între tradiţionalism şi modernism. În interiorul religiei, el a impus cu autoritate restauraţia. În exterior, suveranul a fost deschis, a căutat dialogul cu religiile lumii, mai ales reconcilierea cu credicioşi evrei şi stabilirea unor punţi de comunicare cu isalmul. El a programat religia ca pe un instrument al păcii. Un mesaj clar, pe care toţi l-au înţeles. Programul său era bazat pe libertate, pace, dreptate şi reconciliere. Valori pe care nimeni nu le poate contrazice. Înainte de toate, Papa Ioan Paul al-II-lea a fost o personalitate remarcantă, apreciată de toată lumea, pentru că a reuşit să fie incredibil de autentic.

Cardinalii care vor decide alegerea unui nou Suveran Pontif au fără îndoială o misiune extrem de dificilă.