La stînga şi înainte!

Repercusiunile acestor mutaţii asupra anului electoral 2009 sunt intens analizate la acest început de săptămînă.
În marile coaliţii, rivalităţile sunt dinainte programate.

Aşa se face că actualul ministrul german de externe al coaliţiei negru-roşu de la Berlin, social-democratul Frank-Walter Steinmeier, candidează în 2009 la funcţia pe care o deţine acum Angela Merkel.

Pe cîmpul de luptă al interviurilor, social-democraţii şi-au început deja ofensiva electorală. Steinmeier, militînd pentru o ordine economică mai justă, a declarat război adepţilor radicali ai principiilor pieţii libere iar şeful partidului social-democrat, Franz Müntefering, nu s-a dat înapoi de la a declara că aşa zisele coaliţii roşu-roşu (a se citi social-democrate plus partidul stîngii) ar putea conferi noi accente puterii politice, rezultă din comentariul publicat pe prima pagină a cotidianului DIE WELT.

Cu doar cîteva zile în urmă, FRANKFURTER ALLGEMEINE ZEITUNG explica cititorilor de ce partidul stîngii ( moştenitor al fostului partid comunist est-german, numărînd printre membrii săi şi convertiţi din vest) nu este o formaţiune politică „normală”. Într-un document de principiu se afirmă că socialismul nu şi-ar fi atins încă scopul. Dar -scrie autorul articolului- nu se suflă o vorbă despre victimele experimentului socialist. Fără a demoniza această formaţiune cu care social-democraţii ar fi dispuşi să se alieze autorul articolului ajunge la concluzia că „Die Linke” rămîne fidelă principiilor sale antiliberale, aceasta fiind una din cauzele pentru care nici măcar fiind în opoziţie, ea nu poate accede la statutul normalităţii în cadrul democraţiei, devreme ce… o combate.

NEUE RUHR/NEUE RHEIN ZEITUNG atrage atenţia asupra caracterului tactic al unei coaliţii roşu-roşu.În Primăria Roşie din Berlin, partidul stîngii a devenit frecventabil. De ce atunci cîteva sute de metri mai încolo, în Bundestag, este el demonizat? Poate – ne simţim tentaţi să aflăm pe cont propriu răspunsul – fiindcă deputaţii din parlamentul federal par a mai ţine minte lecţiile istoriei.

Cotidianul FRANKFURTER ALLGEMEINE ZEITUNG prezintă în ediţia de sîmbătă noul guvern al României, relevînd atît împărţirea „simetrică” a portofoliilor ministeriale între PD-L şi PSD,cît şi faptul că unul din merele discordiei între cele două formaţiuni care participă la guvernare îl reprezintă combaterea corupţiei.

Despre disensiunile pe care le generează portofoliul justiţiei în noul guvern al României îşi informează cititorii azi FRANKFURTER ALLGEMEINE ZEITUNG într-un scurt articol intitulat „Ministrul român al justiţiei rămîne în post” -alias Cătălin Predoiu.

Într-un interval record a fost nevoit Barack Obama să-şi formeze guvernul în care vor putea fi întîlnite nume vechi şi noi. Formula combinaţiei ar fi, crede DIE WELT într-un amplu documentar intitulat „Directorul de circ”, următoarea : „un guvern mai colorat, mai feminin şi mai intelectual decît toate celelalte de pînă acum.”

Atît de rapida desemnare a viitorilor miniştri demonstrează că activitatea noului cabinet ar fi şi început drept care cotidianul citat îi urează celui de-al 44-lea preşedinte al Statelor Unite mult curaj. Fiindcă, primul preşedinte de culoare al Statelor Unite are de girat o moştenire grea şi o criză financiară cu final deschis.

Despre efectele de moment ale acesteia publică FINANCIAL TIMES DEUTSCHLAND o analiză în cuprinsul căreia se menţionează că şi România, deşi nu se află în epicentrul crizei care zguduie deja zona monetară Euro, va avea de suferit.

Înainte ca preşedinţia Uniunii Europene să fie preluată de Vaclav Klaus la 1 ianuarie 2009, bilanţul celor 6 luni în care Nicolas Sarkozy a deţinut mandatul este obligatoriu. NEUE ZÜRCHER ZEITUNG dă o notă bună prestaţiei lui Sarkozy al cărui patos şi temperament au demonstrat că pînă şi instituţiile politice slabe au de profitat atunci cînd sunt dirijate de un politician pur-sînge. Din care motiv, cînd va preda ştafeta colegului său ceh Vaclav Klaus, energicul Sarkozy va încerca un sentiment de imensă frustrare-crede EL PAIS, nu fără a remarca şi unele efecte secundare ale temperamentului politic al şefului Palatului Elysee: lipsa sa de tact şi excesiva dorinţă de a fi mereu în prim plan, metehne care au perturbat relaţiile franco-germane.