Libertatea cuvântului sau legitimarea violenţei?

Dezbaterea despre penalizarea insultei şi calomniei are nevoie de câteva precizări. În primul rând o asemenea modificare nu ar ţinti cu predilecţie pe jurnalistul profesionist, ci pe acela care ar asuma, într-un fel sau altul, o conduită injurioasă pe o platformă publică oricare ar fi aceea. Un invitat la o emisiune de televiziune care îşi pierde cumpătul, un realizator de emisiune tv care nutreşte un sentiment de omnipotenţă şi care crede că îşi poate permite orice, un blogger care îşi face un program din discreditarea unor presupuşi oponenţi şi, în general, oricine se lasă în voia acestei teribile pulsiuni de a-şi strivi preopinentul sub greutatea unor vorbe înjositoare.

Toţi cei pe care i-am desemnat în mod generic nu reprezintă deloc ceea ce numeam până de curând ”presa liberă”, adică acea categorie de profesionişti antrenaţi în culegerea şi redactarea de informaţii în formate succinte sau în comentarea lor competentă pe temeiul unei îndelungate experienţe. Aceşti oameni - care sunt tot mai puţin vizibili deoarece sunt parazitaţi de o nouă categorie de ”jurnalişti”, care ”agregă” ştirile, compilând tot ce găsesc în formate senzaţionaliste sau de o specie de propagandişti politici disimulaţi în categoria prea vagă de ”comentatori” - nu sunt cu adevărat vizaţi de penalizarea insultei.

Dacă facem un efort de memorie, ne amintim că cel care devenise campionul stilului insultător şi al insultei ca metodă, Corneliu Vadim Tudor, nu a fost, din motive nelămurite, condamnat niciodată, deşi în perioada sa de glorie infracţiunea era prevăzută în Codul penal. Prin exemplul imunităţii sale el a reuşit să creeze o mulţime de emuli. Dar să precizăm încă odată că CV Tudor nu a exprimat niciodată un jurnalism în sensul modern al termenului, ci poate cel mult o formă decăzută de presă interbelică, care se nutrea şi ea din pitorescul de limbaj.

Presa liberă nu ar fi avut de suferit dacă justiţia ar fi sancţionat în trecut promiscuitatea în care s-au complăcut destule tipărituri, după cum putem spune că nici astăzi presa care dezvăluie sau presa care critică nu ar avea de suferit, dacă producţiile injurioase ar fi contenite. Ba dimpotrivă, există riscul real ca adevăratele critici, acelea întemeiate pe bună credinţă, pe exigenţă morală şi pe argumentaţie competentă să fie serios inhibate.

Sub acoperirea a ceea ce se numeşte ”presă de opinie”, se desfăşoară de fapt cele mai josnice manifestări ale violenţei publice şi asta pentru că, din păcate, în spaţiul public românesc nu s-a făcut încă distincţia între ceea ce este o opinie informată şi care pretinde să fie expusă în profitul dezbaterii şi ceea ce este pură idiosincrazie sau simplă expresie a arbitrariului personal. Ura, invidia şi toate variantele unui resentiment cu origini nebuloase au putut astfel dobândi dreptul de a fi expuse pe ”prima pagină” şi legitimitate prin argumentul libertăţii de exprimare.

În dezbaterea publică se face aşadar o confuzie între ceea ce putem numi ”presă”, cu funcţiile sale critice şi informative, şi realitatea mediatică în întregul ei. ”Media” este ceva cu totul nou, care încorporează ceea ce a fost cândva presa propriu-zisă, dar este mai mult decât ”presa” în ordine cantitativă şi ceva diferit de ea în scopurile sale.

Preşedintele Traian Băsescu a criticat re-incriminarea insultei şi calomniei în numele libertăţii presei, dar modul acesta de a vorbi este destul de frivol. Nu atât libertatea presei este în joc, cât libertatea de a pune în mişcare anumite instrumente verificate ale violenţei verbale în scopuri politice. Iar preşedintele Traian Băsescu, cu stilul său nesupravegheat şi uneori injurios de exprimare, nu poate fi cel mai bun avocat al cauzei. Alţii ar trebui să sară în apărarea libertăţii cuvântului, dar, din păcate, prea mulţi dintre cei care au făcut-o cu multă energie în trecut ezită astăzi să o mai facă.

Se ignoră de asemenea că între insultă şi prezumtiva calomnie există o mare diferenţă. Insulta nu ascunde faptul că intenţionează să aducă daune grave celui căruia i se adresează, cu alte cuvinte, că este animată de resentiment şi de dorinţa distrugerii. Calomnia, în schimb, poate trece drept o dezvăluire de presă, drept un adevăr supărător pentru unii, dar util pentru societate. Presupusul calomniator (care poate fi un jurnalist cinstit) este somat să dovedească acuzaţiile sale, dar autorul insultei nu îşi disimulează intenţiile, ci le expune insolent şi brutal. Lui nu ai ce să-i mai ceri. Iată de ce tratarea în bloc a celor două situaţii este nepotrivită şi de ce pledoaria aceasta indistinctă şi ”democratică” pentru libertatea de exprimare poate ascunde un interes impur.

În orice caz, înainte de a trage o concluzie, este bine să vedem în ce măsură aşa numita libertate a cuvântului nu devine o legitimare, indirectă, a violenţei ca practică socială şi politică.