Mai are creștinismul un loc în Europa?

E poate cel mai bun prilej să ne întrebăm în ce măsură creștinismul va mai fi relevant pentru Europa în care ne pregătim să trăim. Semnele ne indică un recul permanent și o tot mai largă discreditare. Crăciunul tinde să fie evacuat din rândul sărbătorilor cu caracter public și înlocuit cu formule neutre menite să nu ofenseze sensibilitatea exponenților altor culturi. Desigur în România există pe mai departe un atașament mai puternic față de tradiție cel puțin în dimensiunea sa exterioară, ritualică și declarativă, dar semnele unui recul se fac și aici simțite. Noul guvern, bunăoară, a ținut să-și manifeste atașamentul față de laicism refuzând să includă în buget bani pentru lăcașele de cult, iar premierul Dacian Cioloș a evitat să jure pe Biblie, alegând în schimb Constituția. Desigur aceste gesturi, deși au o oarecare relevanță politică, nu sunt cu adevărat hotărâtoare pentru o destrămare a ”țesăturii” tradiționale, care se face simțită mai subtil în toate gesturile cotidiene.

Problema este așadar aceeași peste tot, chiar dacă fazele decreștinării sunt diferite. Ar trebui prin urmare să urmăm cu toții aceste curente tot mai largi sau dimpotrivă să le opunem o rezistență? Mai are vreo valoare creștinismul sau este doar o cultură desuetă menită să dispară încetul cu încetul? Este relevant faptul că mai ales intelectualii s-au despărțit de creștinism? Și că intelectualii ”conservatori” își practică de fapt conservatorismul ca pe un fapt estetico-muzeal? Creștinismul ca frumusețe a zidurilor vechi de piatră, a icoanelor pe sticlă, a spectacolelor de ”lumini și umbre” din noaptea pascală? Câți români nu deplâng decreștinarea Europei occidentale referindu-se în realitate la dispariția treptată a unei ”scenografii” specifice? De multe ori conservatorii contribuie mai mult la disoluția culturii creștine decât ateii militanți, căci ei estetizează năruind ”din interior” fără să provoace opuneri.

Și totuși, indiferent de plângerile locale care țin de un anumit specific românesc, nu mulțimile, ci intelectualii au condus lumea și i-au trasat liniile viitoare. Prin urmare nu putem ignora semnele schimbării, dar ne putem întreba dacă intelectualii au avut întotdeauna dreptate. Cel puțin secolul XX ne oferă serioase motive de îndoială. Intelectuali fasciști și intelectuali marxiști, leniniști, troțkiști, maoiști, care au oferit susținere morală celor mai opresive regimuri pe care le-a cunoscut istoria vreodată și care s-au reciclat apoi, după ce adevărul despre Gulag nu a mai putut fi ascuns, în democrați ecologiști, globaliști sau federaliști europeni, preluând din nou flacăra progresului.

De fapt nu putem spune nimic sigur despre viitor, dar putem, privind spre trecut, să observăm că toate marile totalitarisme au prosperat pe un un fond de decreștinare, încurajând totodată ideile ostile creștinismului. Nu e deloc un accident că după război Germania și Italia inventează democrația-creștină menită să refundeze politica pe conturul societății tradiționale: familie, parohii, comunități locale. Creștinismul devenise antidot pentru febra politică totalizantă și raționalistă.

Astăzi din creștin-democrația occidentală a rămas numai numele și un soi de conservatorism social care își păstrează totuși o minimă eficiență. Dar în politică nu mai există nicio diferență importantă între creștin-democrați și liberali, așa cum s-a văzut cu claritate în chestiunea imigrației islamice. Or, pe fondul acestei despărțiri tot mai largi și mai greu reversibile față de tradiție, individul ”eliberat” din chingile moralei familiale sau comunitare se va vedea expus tuturor experiențelor posibile. Totul va fi la un moment dat posibil, inclusiv o nouă experiență totalitară, câtă vreme nu mai există niciun reper tradițional și mai ales niciun discernământ.

O carte privită cu prea puțină simpatie a reușit totuși să schițeze un risc posibil, oricât ar părea el de improbabil. E vorba de romanul ”Supunere” (”Islam” în sens etimologic) al francezului Michel Houellebecq. Într-un viitor nu prea îndepărtat, Franța îl va alege ca președinte pe liderul unei formațiuni islamice și treptat se islamizează ea însăși, renunțând la toate libertățile laicismului. Lăsând deoparte gradul de verosimilitate al unui asemenea scenariu, ceea ce este valabil ca structură logică în romanul lui Houellebecq este faptul că o nouă religie se impune într-o societate care a renunțat la orice religie, deoarece vine pe un gol teleologic. Dar nu numai o nouă religie, ci și o nouă formulă politică ar putea găsi spațiu de manifestare, o doctrină capabilă să relanseze ideea de scop al istoriei și al devenirii umane, chiar dacă va implica drastice limitări ale libertății pe care o cunoaștem astăzi. Avertismentul lui Houellebecq este valabil într-un sens mai general căci ne arată că rezistența individului (și intelectualului deopotrivă) la totalitarism este (așa cum istoria a dovedit-o) destul de firavă atunci când noua ordine politică este însoțită de o anumită împlinire elementară a vieții. Oroarea poate veni mai târziu, dar, în primă instanță, sunt împlinite anumite așteptări și promisiuni.

Prin urmare Europa, golită complet de vechea cultură creștină - iudaismul este firește implicat în însăși țesătura sa intimă - și de toate replicile laice care nu au sens decât ca opoziție sau alternativă la creștinism, s-ar putea găsi dezarmată în fața promisiunilor insidoase ale unor noi experiențe cu aer seducător. În ciuda a ceea ce se crede, creștinismul are virtutea că poartă cu sine un sens inalienabil al libertății și demnității individuale, care se opune oricărei tiranii și oricărui totalitarism. Câtă vreme separă împărăția de aici de împărăția de dincolo, creștinul va fi mereu un cetățean exemplar și totodată unul nesupus, va fi cu alte cuvinte exact omul european cu spirit critic pe care l-am admirat la momentul istoric al plenitudinii sale. Iar câtă vreme, în acest ”amurg târziu în forme ontologice”, cum spune George Steiner (”Gramaticile Creației”), viitorul ni se pare tuturor amputat și incert, este cel puțin prudent să ne ținem de formele vechi și să nu aruncăm peste bord tocmai ceea ce a reprezentat gloria și ”siguranța” civilizației europene.