Maladia succesului la scriitorii români

Se schimbă însă autorul de roman sau poezie, odată strâns în volatila şi perfida îmbrăţişare a succesului? Trei scriitori români renumiţi au încercat să ne răspundă la o astfel de întrebare.

ANDREI CODRESCU: SUCCESUL AMERICAN

Andrei Codrescu a gustat din faimă în Statele Unite, unde a ajuns să dobândească un renume bizar şi în acelaşi timp incitant. „ Am avut mici succese când şi când, şi atunci când m-a plătit cineva prima dată pentru o poezie, m-am simţit cu adevărat napoleonic şi generos şi mi-am tratat toţi prietenii la o bere. Era prin 1968 şi mi s-a publicat undeva o poezie pentru care am primit 20 de dolari. Probabil că asta a fost culmea. Astăzi nu fac nimic diferit, doar ca am mai încetinit un pic. Nu mai pot să stau toată noaptea la băut fiindcă îmi trebuie trei-patru zile să-mi revin. Altfel, cu fetele trebuie să vorbesc mai mult, şi să le spun că sunt eminent şi doctor şi aşa mai departe, ca să le atrag atenţia. Când eram mai tânăr, simplul fapt că existam era ştirea„. Vizitator în această lună în România, Codrescu a fost încoronat nu doar de aprecierile pozitive ale criticilor ci şi de titlul de „doctor honoris causa” al Universităţii din Bucureşti: „Acum îmi tipăresc o carte de vizită pe care scrie doctor şi dedesubt scrie „tot ce doare”. Da, e succes, dar m-am simţit foarte bine nu din cauza titlului sau onoarei ci pentru că prietenii şi oamenii pe care îi preţuiesc eu, au spus lucruri bune şi a fost o ocazie foarte frumoasă”.

MIRCEA CĂRTĂRESCU: CELEBRITATE ÎN ROMÂNIA

Mircea Cărtărescu nu are nevoie de nici o recomandare pentru cititorul român. Este considerat de mulţi ca fiind cel mai mare scriitor român în viaţă: „ Pe mine succesul nu m-a schimbat în nici un fel. Succesul nu este problema mea. E problema altora. Problemele mele sunt altele, sunt multe, şi sunt în general probleme care ţin de meseria mea. Pentru mine e mai important unde să pun un adjectiv şi să nu cumva să pun vreodată virgula între subiect şi predicat, decât tot succesul de pe lume. Prima dată când am citit la cenaclul lui Nicolae Manolescu, aveam 21 de ani, şi primul lucru pe care i l-am spus lui Manolescu a fost că eu nu vreau să public, că n-am să public niciodată, şi că mă interesează să scriu pur şi simplu. Iar el realmente mi-a luat textele din mână şi le-a publicat. El a făcut răul ăsta necesar pentru mine”.

ROBERT ŞERBAN: MÂNDRIA BANATULUI

În celălalt colţ al ţării, în vest, bănăţenii îşi au şi ei vedetele lor literare. Robert Şerban este recunoscut pe stradă de foarte mulţi timişoreni, dar şi de mulţi colegi de vocaţie, fiind premiat de mai multe ori de Uniunea Scriitorilor. „ Pe mine mai mult faptul că lucrez în televiziune mă face să fiu considerat un tip de un oareşce succes. Însă nu m-a schimbat decât în modul în care disponibilitatea mea care exista deja, s-a mărit continuu. Eu cred că asta e foarte important: să nu ţi se urce la cap. Gloria să nu te transforme din om în neom, din scriitor în vedetă şi, uitându-mă retrospectiv constat că nici un scriitor cu adevărat important nu e altfel decât un om normal la cap. La un moment dat constaţi că bucuria asta de a fi premiant, durează o zi. Orice om normal se bucură o zi după care merge mai departe, după care îşi vede de literatura lui, de cititul lui, de viaţa lui până la urmă”.

EDITORUL GABRIEL LIICEANU ANALIZEAZĂ

Trei scriitori renumiţi, fiecare dintre ei îmbrăţişat mai vârtos sau mai cu moliciune de himera succesului. Cum se vede această îmbrăţişare de pe reduta editorului, cel care lucrează atât de apropiat de viciile şi virtuţile făcătorilor de carte? Gabriel Liiceanu, directorul editurii Humanitas: „ În orice om stă la pândă paranoia. Când împrejurările de viaţă îl fac de pildă să aibă succes, această paranoia se activează. Cea mai mare calitate a unui scriitor este ca să aibă în el simţul futilităţii, al vanităţii, al caracterului iluzoriu al lumii prin care trecem, şi să poată privi totul ca pe un joc frumos. Cei mai mulţi se iau însă în serios într-un mod suspect. Bineînţeles că orice scriitor trebuie să se ia în serios, până în momentul în care îşi închipuie că a făcut pasul în afara rândului oamenilor. E bine ca fiecare scriitor când simte că urcă în el o vanitate suspectă, să evoce un înaintaş sau un contemporan care e de zece ori mai mare decât el. Dacă eşti scriitor e de ajuns să te gândeşti la Vargas Llosa, sau dacă nu îţi ajunge, poţi să te gândeşti la Dostoievski şi-ţi trece. Eu cunoscând atâţia oameni de valoare în calitatea mea de editor de la Humanitas, am văzut foarte puţini care şi-au păstrat echilibrul şi bunul simţ, spunându-şi că până la urmă cu toţii suntem nişte bieţi omuleţi”.

Prin urmare, jocul rămâne antidotul cel mai eficient în faţa unei maladii dorită de mulţi, dar trăită de puţini. Boala narcisiacă şi superficială, care vine întotdeauna la pachet cu succesul, este de obicei fatală scriitorilor. Căci inima cuvintelor se deschide doar în faţa magiei aflată în buzunarul oricărui copil: un joc simplu şi minunat.