1. Mergi direct la conținut
  2. Mergi direct la meniul principal
  3. Accesează direct mai multe site-uri DW

Manualul unic: un simulacru de dezbatere

Horațiu Pepine
10 octombrie 2017

Prim-ministrul Tudose a anunțat că ministrul Educației va propune o nouă lege a manualelor, deși se zvonește că acesta va fi remaniat. În orice caz, dezbaterea privind manualele a pornit greșit.

https://p.dw.com/p/2lYjU
Deutsch-türkische Schulklasse in Berlin
Imagine: picture-alliance/dpa

Anul școlar a început cu o dezbatere  legată de manualele alternative. Și, ca de prea multe ori, lumea se poziționează în funcție de preferințele politice, neținând seama de argumente sau de specificul problemei. Ca să nu mai spunem că prea mulți sosesc în dezbatere cu un bagaj enorm de idei primite de-a gata. Cineva spunea, bunăoară, că revenirea la manualul unic ar însemna o ”întoarcere la ceaușism”. E o simplificare polemică. Manualul este de fapt, prin definiție, expresia canonului didactic și de aceea el a tins în mod firesc la unicitate în toate epocile. În plus, în istoria școlii românești, a existat o preocupare constantă pentru unificarea conținuturilor din cauza caracterului eterogen al surselor în acest spațiu politic care se năștea între culturi și civilizații diferite.

Problema educației românești la începuturile sale, în secolul al XIX-lea, era, de fapt, exact inversă față de modernitatea recentă, administrațiile școlilor căutând să limiteze cărțile aflate natural în circulație, mai ales după 1859, când unificarea conținuturilor didactice în Țările Române devenise o problemă politică de prim ordin. Manualul unic pentru care se organizau concursuri devenise o aspirație constantă și dacă scopul nu era atins, era doar din pricina unor resurse intelectuale insuficiente. Titu Maiorescu reclama la un moment ”starea de haos” care domnea în domeniu, cerând o selecție exigentă a cărților utilizate în școală. Ceva mai târziu însă Spiru Haret intreprindea o reformă radicală, impunând manualele unice în ciclul primar și trierea severă a celor din ciclul secundar.

Symbolbild Lernen Schülerin Hausaufgaben Bildung
Imagine: picture-alliance/blickwinkel

Prin urmare a  invoca diversitatea cărților didactice din trecutul școlii românești ca pe o tradiție a ”manualelor alternative”  înseamnă a falsifica problema. În plus este greșit să susții că diversitatea manualelor aflate astăzi pe piață este garanția unei culturi antidogmatice. În primul rând că oricâte manuale s-ar tipări, elevul nu folosește (dacă îl folosește) decât unul singur, cel recomandat de profesor. În al doilea rând, adevărata libertate constă nu numai în accesul neîngrădit la informație, ci mai ales în cultura dezbaterii. La limită ne putem imagina situația în care s-ar aviza mai multe manuale ”alternative” care ar reproduce toate, în forme relativ diferite, aceleași invariabile ideologice.

În cele din urmă, toată această discuție acordă manualului o importanță exagerată. Fostul ministru al Educației, Daniel Funeriu, a avut perfectă dreptate când remarca, la rându-i, supraestimarea problemei: ”Tema e falsă: consumăm inutil resurse focalizându-ne pe calitatea manualelor în loc să ne focalizăm pe calitatea profesorilor. Toată discuția despre manualele din România este aberantă pentru că pornește de la o concepție aberantă despre manual. În România, manualul este considerat o biblie a învățării, iar asta este total fals”( Hotnews).

Observația sa e corectă. Autoritatea manualului s-a erodat din multe pricini în ultima jumătate de secol. Pe de o parte, manualul și-a pierdut importanța din momentul în care ”canonul” didactic a intrat în criză. E cazul mai ales al culturii umaniste, al istoriei, al limbii și literaturii. E o problemă mai amplă pe care nu o putem aborda acum și care evocă în cele din urmă impasul relativist în care trăim. Manualul de matematică în schimb mai are încă o anumită soliditate ”canonică”, în ciuda diverselor înnoiri terminologice sau a strategiilor de prezentare.

Encyclopaedia Britannica, 1 - 30
Encyclopaedia BritannicaImagine: dapd

Pe de altă parte, manualul și-a pierdut autoritatea pentru simplul fapt că multe alte tipărituri au devenit accesibile, cartea devenind un bun comun, ca să nu mai vorbim de revoluția internetului, care a produs în domeniul informației o veritabilă inflație. Desigur, internetul e paradoxal, căci el, deși ”devalorizează” cartea și informația prin facilitatea extraordinară pe care o oferă, rămâne pentru cei care nu-și pierd busola un instrument excepțional. La fel cum se pune praful pe Encyclopædia Britannica legată în piele, tot așa manualul școlar a încetat să mai fie o referință de bază. E limpede prin urmare că nu mai contează prea mult dacă există un manual sau mai multe câtă vreme ele nu mai concurează între ele (așa cum se susține în mod naiv), ci cu vastitatea surselor dimprejur. Îar dacă restrângem polemica la dimensiunea sa politică, vom găsi cu siguranță destule alte motive bine întemeiate pentru demiterea lui Liviu Pop, care este în calitatea sa de ministru al școlilor o veritabilă contradicție în termeni.

 Dar, dacă în ciuda acestor lucruri se discută pe un ton atât de apăsat despre subiectul manualelor este probabil din alte pricini. Un roman nou se tipărește în 3000 de exemplare (e un tiraj foarte bun), un manual se trage în sute de mii. Miza e în primul rând comercială. Din păcate, așa cum am văzut și cu alte ocazii, o temă specifică a școlii nu are șanse să provoace o dezbatere pasionată dacă nu există și un subtext politic sau comercial.