1. Mergi direct la conținut
  2. Mergi direct la meniul principal
  3. Accesează direct mai multe site-uri DW

Marea crăpelniță a presei

Horațiu Pepine, DW-Bucureşti8 iunie 2016

O presă care sună trivial-incitant și care are pretenția de a difuza știri importante nu poate decât contribui la degradarea vieții publice, la lehamite, la silă, la nonparticipare politică.

https://p.dw.com/p/1J2Vr
”La grande bouffe” ("Marea crăpelniță")Imagine: picture-alliance/dpa/United Archives/IFTN

Presa online a devenit ceva cu totul dezgustător și indigest: o avalanșă de dezvăluiri senzaționale ale celor mai bine păzite secrete, un noian de mărturisiri copleșitoare, de fapte care schimbă totul, de lucruri inevitabile care, în sfârșit, s-au produs, o succesiune de surprize și fatalități care pretind a ne ține cu sufletul la gură în orice clipă, până la sufocare. E ”un banchet” fără sfârșit care ne oferă cele mai alese ”bucate” și ”băuturi” în orice moment, în orice cantitate, pentru oricine, un paradis absolut al ”știrilor”.

Atâta doar că belșugul fără limite este ceva care, dintr-o delectare, alunecă vertiginos într-o veritabilă torturtă. Din plăcerea convivialității și a senzualității împărtășite, totul devine promiscuitate și abjecție. Cine nu a văzut filmul lui Marco Ferreri din anii 70, ”La grande bouffe”? (în românește sună chiar mai bine: ”Marea crăpelniță”)

De fapt, belșugul nici nu există ca o cantitate absolută, ci doar ca ceva relativ, ca fapt de contrast. Prea multul, prea plinul devin în cele din urmă triviale și omul distins devine, încetul cu încetul, frugal. Nu râdeau convivii prințului Salina de belșugul din casele noilor îmbogățiți, unde erau servite mâncăruri prea grele, înecate în grasimi și parmezan? (Lampedusa)

Dar poate cel mai bine se face cunoscută logica aceasta a diferențierii în sânul aceleiași societăți, în trecerea de la o stare la alta, ca rafinare continuă. În Banchetul lui Platon, convivii hotărăsc să renunțe la băutură și la mâncare, să exileze și muzica în camera femeilor și să creeze un cadru pur, auster, eliberat de orice senzualitate și dedicat exclusiv plăcerii dialogului: o senzualitate distilată, mai pură.

Or, presa românească online (și, în esență, e la fel peste tot, doar intensitățile diferă) experimentează încă abuzul, excesul, belșugul, dar într-un chip care o face să decadă de două ori. O dată pentru că nu înțelege că se scufundă în crăpelniță, pe un drum fără ieșire, că se sinucide pur și simplu. Şi a doua oară pentru că belșugul nici măcar nu e ”real”, ci o pură simulare, cu toate așa-numitele dezvăluiri extraordinare. Totul e o minciună cu sclipici grosolan și servită fără rușine. E mai rău decât în ”Marea crăpelniță”, căci aici li se oferă participanților o profunziune de marfă contrafăcută.

Pur și simplu nu mai poți deschide o pagină a unor instituții de presă, altă dată onorabile, fără să nu ai o senzație de greață când vezi aceeași promisiune că ”totul se va schimba”, că ”nimic nu va mai fi la fel”, că ”inevitabilul s-a produs” și așa mai departe.

Am ajuns în situația în care televiziunea este chiar mai decentă, căci acolo nu poți minți cu atâta nerușinare când privești lumea în ochi din spatele camerei. Și, ca să nu fie neînțelegeri, nu vorbim aici de ”manipularea” de care se teme lumea pe bună dreptate, ci de motivații mai mici, legate se supraviețuirea umilă în condiții de cvasi anonimat. O manipulare există, dar ea e pur psihologică, o ațâțare a emoției care se prăbușește în obscenitate.

O presă care sună trivial-incitant și care are și pretenția de a difuza știri politice de mare însemnătate nu poate decât contribui la degradarea vieții publice, la lehamite, la nonparticipare politică. Nu doar partidele sunt de vină, ci și mass-media care, în loc să fie o oglindă curată purtată de-a lungul drumului, este un montaj baroc de oglinzi concave și convexe, ca la bâlci, acolo unde te vezi prea gras, prea scund, prea înalt, prea turtit și în care te privești doar ca să râzi de tine și de ceilalți. Presa ca subiect de bășcălie. Și atunci să nu ne mirăm de ura politicienilor împotriva presei și, mai ales, să nu pretindem că aversiunea aceasta ar fi nedemocratică, căci cu siguranță că și presa îi urăște pe politicieni în aceeași măsură, contribuind la ura tuturor față de toți.

Dar așa cum am arătat mai sus, în presa românească nu mai poate avea loc ”banchetul”, ”sărbătoarea”, nu mai există cu adevărat dezvăluire, nu mai există critică, căci produsele acestea s-au topit toate într-un sos încărcat și indigest

Jean Baudrillard, discutând despre toxicitatea culturală a producției de masă, admitea că aceasta e mai greu de măsurat și definit în mod obiectiv. ”Nu am putea - spune el - să descriem efectul dăunător al unei locuințe cu aspect sinistru sau al unui film prost, de duzină, așa cum o putem face cu poluarea apei. Doar un birocrat get-beget, așa cum s-a petrecut recent la un congres, a fost în stare să propună crearea unui minister al apei pure și totodată protecția populației contra efectelor presei senzaționaliste, laolaltă cu introducerea delictului de atentat la inteligență” (”Societatea de consum”)

Suntem și noi de acord că nu putem măsura riguros nocivitatea presei, dar asta nu înseamnă că nu îi percepem efectele și că ele nu tind să erodeze încrederea socială și legăturile care-i țin pe oameni laolaltă într-un corp politic unitar. Când spațiul public este invadat de sub-produse într-o cantitate sufocantă, omul tinde, firește, să se retragă într-un spațiu protejat.