Maretia si orbirile unui leu paraleu

Regimul comunist l-a expus pe scriitorul basarabean mai multor randuri de represiuni brutale. L-a arestat cand era student, ca si pe colegul sau de breasla, Alexandru Ivasiuc, in epoca revolutiei maghiare, in care sufletele multor intelectuali romani in devenire se legasera de eroismul confruntarii cu regimul totalitar moscovit.

Goma si Ivasiuc s-au numarat printre putinii care au indraznit atunci sa-si manifeste solidaritatea cu Ungaria. Regimul s-a razbunat cumplit. Amandoi au mancat inchisoare, domiciliu obligatoriu, sicane. Paul Goma le-a rezistat admirabil, cum a rezistat cu capul sus si oprimarii la care avea sa se vada supus, in anii 70, de Securitatea chipurile "patriotica" a regimului Ceausescu, dupa ce, in 1968, entuziasmul iubirii de tara si ceea ce credea a fi pericolul unei proxime invazii rusesti l-au impins sa ceara carnetul rosu de partid. National-comunismul, care le-a innegurat mintile multor oameni altfel luminati, il orbise, vremelnic, si pe el. 

Dar, spre deosebire de miopia morala a unora din confratii sai fascinati si tentati de putere, prima faza de cecitate a lui Goma avea sa treaca relativ rapid. Confruntarea dura cu cenzura, care-l interzisese si pe care avea s-o invinga, partial, in 1971, prin publicarea lui "Ostinato" la editura germana Suhrkamp, precum si natura de etern rebel a celui care debutase cu o povestire, pentru ca apoi sa-si publice, in 1968, "Camera de alaturi", singura carte tiparita in Romania sub regim comunist, aveau sa-i redeschida lui Paul Goma ochii. 

Nu voia si nu putea sa coabiteze mult timp cu tirania, acest leu paraleu intre scriitori. Asa ca, in bezna represiunii, avea sa se solidarizeze cu intelectualii cehoslovaci, semnatari, alaturi de Vaclav Havel si de Jan Patocka, ai Chartei 77, cea deschizatoare de drumuri spre lumina libertatii. De aici incolo, Goma avea sa devina el insusi un reintemeietor al disidentei romanesti si o calauza antitotalitara. Avea, pe drept, sa fie supranumit de Miron Radu Paraschivescu "un Soljenitsin roman". In februarie 77, prozatorul protestase, intr-o scrisoare deschisa, adresata dictatorului personal, impotriva incalcarii drepturilor omului in Romania. 

Asa s-a nascut "Miscarea Goma". Pentru tinerii informati ai acelei epoci de inclestare cu abuzurile si teroarea tot mai represivului ceausism de dupa mica revolutie culturala, marea dilema existentiala nu era hamletianul "a fi sau a nu fi". Era intrebarea: "Semnam sau nu semnam scrisoarea lui?" Cei ce nu s-au temut sa se confrunte cu regimul si sa-si expuna familiile cosmarului persecutiilor securiste au aderat la miscare, banuind ori stiind ca vor lua bataie, ca s-ar putea confrunta cu alte varii forme de represiune, dar ca-si vor cuceri macar dreptul la libertatea reprezentata de un pasaport.

Intre scriitori, doar Ioan Negoitescu avea sa aiba temeritatea sa-l infrunte pe tiran fatis si sa adere, cu toate usturatoarele costuri personale implicate de vitejia hotararii lui, la "Miscarea Goma", inainte ca fondatorul ei sa fie arestat, exclus din Uniunea Scriitorilor, interogat, batut, santajat si chinuit de grijile pentru sotia si copilul sau, intrati si ei in colimatorul politiei politice si evacuati samavolnic din locuinta familiei. Lipsa de solidaritate a colegilor lui scriitori avea sa-l raneasca net mai grav pe Goma decat palmele sinistrului general de Securitate Plesita. Si sa lase o indelebila cicatrice pe fata sufletului sau. 

In cele din urma, izolat, obosit de confruntarea solitara cu monstrul securist, probabil si de memoria anilor in care rezistase terorii anilor 50, Goma avea sa accepte el insusi pasaportul oferit in baza unei invitatii a PEN-clubului, ale carui proteste viguroase se adaugasera presiunilor americane si condusesera la eliberarea scriitorului din inchisoare. 

Avea sa plece impreuna cu familia, pentru totdeauna, in vest. De unde avea sa continue sa se bata cu toti si cu toate, luandu-se in piept, nu in ultimul rand, cu scriitorii ramasi sau plecati. Si sa lupte pentru recunoasterea meritelor sale, fara sa se mai repatrieze vreodata intr-o tara al carei regim ii luase arbitrar cetatenia si nu avea sa i-o returneze, cum ar fi trebuit, nici dupa ce, in urma Revolutiei din 1989, avea sa se dea de trei ori peste cap si sa devina din comunist, postcomunist. 

Ramane ca expertii sa determine valoarea literara a romanelor lui. Fapt e ca, daca dupa 1989 nu s-ar fi deteriorat gandirea sa istorica, Paul Goma ar fi ramas nu doar un memorabil scriitor, ci, mai cu seama, un simbol neintinat al demnitatii, un reper al luptei pentru libertate, o personalitate, al carei loc in istoria romanilor ar fi fost greu de supraestimat. 

De mortuis nihil nisi bene, s-a spus. Dar n-ar fi drept ca adevarul cu luminile si umbrele, cu virtutile si pacatele, cu maretia si abjectia pe care le scoate la iveala, sa fie suprimat intr-un necrolog dedicat personalitatii celui care, in epoca imposturii si crimei institutionalizate, a fost un autentic campion al adevarului si al dreptatii. Dupa 89, Goma avea sa scrie pagini rusinoase. Si pagini mincinoase. De pilda "Saptamana rosie sau Basarabia si evreii". Acest jenant eseu, un act de insolenta falsificare a trecutului Romaniei din preajma si din timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, un act de invinovatire nu a faptasilor, ci a victimelor evreiesti ale exterminarilor, ale unui genocid antievreiesc mistificat si partial negat si de regimul comunist, pentru care evreii martirizati de Hitler si de aliatii lui nu existau ca evrei, avea sa-i strice lui Paul Goma, durabil, reputatia. 

Smintit de varii teme de propaganda legionara, antonesciana si national-comunista, scriitorul se apucase sa minimalizeze si sa nege Holocaustul prin trivializare, distorsionare si nejustificata comparatie. Inselat de iluzii, de pilda de autoamagirea potrivit careia sotul unei evreice n-ar putea fi si nu poate fi considerat iudeofob, ori calificat drept antisemit, Goma alunecase in capcana revizionismului si se transformase, vai, din disident si profet anticomunist, intr-un fals prooroc, promotor al antisemitismului si al unui negationism pe alocuri subtil, identificat de Michael Shafir ca fiind de tip "selectiv" si "deflexiv".

Ce-a insemnat impardonabilul derapaj moral si intelectual din anii libertatii in raport cu eroismul lui Goma din epoca represiunii? Cat a contribuit la adumbrirea gandirii sale exilul prelungit? Dar personalitatea sa vulcanica? Dar experienta solitudinii in fata monstrului totalitar si dorinta de a transcende singuratatea, scriind pe placul unora perceputi ca impartasind, ca perdanti ai istoriei, o oarecare afinitate? Dar toate la un loc? Sa fi preluat el, inconstient si resentimentar, forme de mentalitate si expresie autoritare, proprii politrucilor si securistilor national-comunisti, pe care ii combatuse cu un curaj exemplar? 

Nu stiu. Stiu ca va fi o misiune de viitor sa i se determine in mod adecvat, la adapost de orice manipulare si lui si altor actori de prim rang ai istoriei nationale profilul si mobilurile si sa li se fixeze locul cuvenit in devenirea politica si literara a tarii. 

A biruit corona coroana disidentilor? Mai degraba Paul Goma s-a invins singur. Dar comunismul nu-l va fi infrant definitiv decat daca, la moartea celui care a umplut candva de sperante de libertate sufletele compatriotilor sai, invinge maniheismul. Propriu tiraniilor si, nu in ultimul rand celei comuniste, maniheismul imparte prin definitie lumea in alb si negru si are oroare de gandirea nuantata. Goma nu e singura victima a acestui tip de axiologie si istoriografie primitiva si de nongandire, care ba l-a demonizat, ba l-a ridicat necritic pe scut, refuzandu-i mereu justa masura. A venit timpul ca macar postum romanii sa-l reprimeasca, dimpreuna cu opera sa, la dreapta, la adevarata si echilibrata judecata.