Medicul față în față cu moralismul abstract

Există un cuvânt respingător pe care presa îl vehiculează fără discernământ: ”șpaga”. Funcționarul de la Fisc ia ”șpagă”, suntem cu toții de acord, dar medicul se află într-o situație cu totul diferită. ”Șpaga” e un instrument al coruperii, dar medicul care ia bani nu face, de cele mai multe ori, decât să se acomodeze cu morala generală a vieții noastre, în care spiritul (tot mai negat) și corpul - în materialitatea lui celebrată la tot pasul - își caută un echilibru comod. Înalta spiritualitate a dăruirii caritabile a sfinților e, cu siguranță, excepția, exemplaritatea care ne furnizează reperele, dar nu măsura comună. Prin urmare, moralismul acesta insistent și, de fapt, ipocrit care îi pune pe medici în rândurile șpăgarilor triviali de la administrația financiară și de la direcțiile primăriilor e o formă de neînțelegere. Medicul e plătit foarte prost și, dacă s-ar mulțumi cu salariul de la stat, ar deveni socialmente mai insignifiant decat țoapa de la fisc cu unghiile făcute și poșete scumpe care îi transformă pe contribuabili în ostatici. E ciudat că presa care formulează țâfnos judecăți morale împotriva medicilor tolerează adevăratul abuz, trecându-l sub tăcere. Nu citim prea multe articole despre viața de zi cu zi de la administrațiile financiare, poate pentru că zariștii au și ei dependențe și interese pe care le protejează. Mai rău este însă că medicul poate fi incriminat și că justiția românească (vezi interpretările recente ale ÎCCJ) a preluat moralismul acesta abstract, care ignoră complet concretul vieții sociale.

Cu siguranță să sunt destui medici cinici, dar ceea ce discutăm aici este condiția generală a medicului din sistemul de stat și nu cazuri particulare sau situații statistice. Plicul oferit medicului compensează salariile proaste și, în general, subfinanțarea cronică a sistemului medical. Există o piață a acestor plăți și criterii orientative, ca probă că sistemul informal lucrează corect și că este eficient. Nefirească nu este plata medicului, ci faptul că statul îl ține legat de un statut birocratic, plătindu-l, totodată, mizerabil.

La o privire mai atentă, de fapt, nici nu putem vorbi despre toți medicii în aceiași termeni și ar trebui să facem o deosebire clară între medicul tânăr și ”maestrul” chirurg care încasează sume fabuloase uneori din simplă superstiție. Omul dă ca ”să fie sigur”, căci se teme de ”răzbunarea” acestor teribile divinități care sunt chirurgii în halate albe. Dar nici acest lucru nu ar trebui să fie obiect de indignare, căci este firesc, în cele din urmă, ca prestigiul să aducă după sine avantaje sociale. Dacă președintele și premierul își majorează singuri retribuțiile prin puterea care li s-a conferit, dacă parlamentarii își asigură singuri bătrânețile, medicul își amplifică veniturile prin forța prețuirii de care se bucură. Nu e nimic rațional în majorarea retribuției președintelui de republică, e doar un fel de a da curs unui atașament instinctiv față de o ierarhie a puterii. Iar puterea se manifestă în chipuri atât de diferite, vizibile și invizibile, atrăgând după sine, de fiecare dată, privilegii sociale.

E, cu siguranță, un mod conservator de a privi societatea, dar până la apariția ”omului nou” pe care comunismul l-a avut mereu ca obiectiv, este preferabil să acceptăm această ordine ”naturală”. De fapt un obiectiv politic serios pe termen lung nu ar fi egalizarea societății și raționalizarea retribuțiilor, ci încurajarea anumitor prestigii în detrimentul altora. Ar fi bine dacă medicul ar continua să fie un personaj prestigios și dacă nu ar fi detronat în plan simbolic de o vedetă de televiziune, de un fotbalist sau de un fotomodel, după cum ar fi bine dacă s-ar restaura prestigiul ocupațiilor intelectuale. Aici este muncă de dus și nu la demolarea vechilor prestigii pentru încurajarea altora mai ”democratice”.

În acest context, propunerea pe care a făcut-o Guvernul de a fiscaliza onorariului neoficial al medicului este ambivalentă. Pe de o parte, e un mod prin care statul se derobează de responsabilitatea unor reforme. A ”oficializa” plățile acestea paralele e un fel de a îngheța sistemul în formele sale actuale. Iar fiscalizarea ”plicului” nici măcar nu poate fi aplicată. E o vorbă în vânt, căci fiscul nu are posibilitatea de a verifica autenticitatea declarațiilor. Economia paralelă tocmai de aceea e paralelă, că scapă oricărui control. Pe de altă parte însă propunerea guvernului are un versant pozitiv: fiscalizând ”plicul”, incriminarea medicului pentru mită devine fără obiect.