Micul Muc şi politica din balamuc

În timp ce nebunia clinic diagnosticabilă a luat parcă proporţii fără precedent, se ţin lanţ şi tentativele de a se extrage capital, financiar sau politic, din devastarea psihică a multora. Concomitent, în spaţiul politic iau amploare cele mai regretabile confuzii.

Iuţi şi isteţe precum micul Muc, încălţat în condurii săi frumoşi brodaţi şi fermecaţi, dar net mai cinice, bursele au reacţionat ca-ntotodeauna cu maximă celeritate. În baza speculaţiei potrivit căreia compatrioţii ei, din simpatie pentru victimă, vor vota pentru rămânerea Britaniei în Uniune, valoarea acţiunilor a crescut vertiginos, la New York, la scurtă vreme după ce un psihotic a împuşcat-o şi înjunghiat-o pe englezoaica Jo Cox.

Ştirea asasinării la datorie a tinerei deputate laburiste, militând în circumscripţia ei electorală în contra unui Brexit, care ar sfârşi prin a slăbi poate nu atât Marea Britanie, cum susţine tăbara ei, cât, în mod cert, Uniunea Europeană, a aiurit o lume întreagă.

Totuşi, clasa politică britanică a reacţionat rezonabil la şocul tragediei abătute asupra deputatei, a familiei şi a naţiunii ei. Căci ambele tabere angrenate în lupta pentru referendumul de la 23 iunie şi-au suspendat manifestările pro şi contra abandonării UE de către Regatul Unit.

În schimb, parcă plecată cu sorcova, o parte din clasa politică occidentală anti-brexit a sărit ca arsă, înfierând fără zăbavă campania pentru ieşirea Marii Britanii din Comunitate. Karl-Georg Wellmann, un deputat creştin-democrat din Bundestag, s-a repezit să ceară imperativ stoparea campaniei taberei care se pronunţă în favoarea unui Brexit. Încă şi mai radicală s-a vădit deputata ecologistă Claudia Roth.

Care n-a stat pe gânduri prea mult înainte de a se stropşi vineri la partidele populiste, condamnându-le însă nu pentru răul real pe care-l fac, ci, culmea, pentru masacrul islamist săvârşit în Orlando, ca şi pentru asasinarea parlamentarei londoneze. Ca şi cum n-ar fi auzit că asasinul nevinovatei Jo Cox e, potrivit mărturiilor familiei, un bolnav psihic, căruia, prin urmare, n-ar trebui în veci să i se atribuie mobiluri politice pentru vreo faptă. Şi ca şi cum s-ar fi confirmat ştirea, potrivit căreia ucigaşul, cel dus cu capul, ar fi scandat în timpul crimei „Britain First”, o lozincă naţionalistă, antieuropeană.

Să fi uitat oare aceşti politicieni germani că proprii lor colegi de stânga şi de dreapta, în speţă fostul şel al SPD şi al postcomuniştilor, Oskar Lafontaine, ca şi fostul şef al CDU, actualul ministru federal al finanţelor, Wolfgang Schäuble, au căzut ei înşişi victime unor dezaxaţi de acelaşi gen ca asasinul deputatei britanice? Că, fără vreo vină sau vreun substrat politic raţional, Schäuble s-a văzut mutilat şi paralizat de un agresor psihotic?

Ar fi greu de crezut că i-a pocnit, brusc, amnezia. Implauzibil ar fi să ne imaginăm că au înnebunit, ori s-au prostit subit. Mai verosimilă e ipoteza că au sucombat, abject, ispitei de a extrage, amoral, un amplu capital politic dintr-o nenorocire. Că n-au rezistat tentaţiei de a trage spuza pe propria lor turtă politică.

E natural? Este. La fel urlau copiii în naturala lor cruzime infantilă ca să-şi bată joc de micul Muc. „Muc, Muc, Muc, micuţule Muc/Hai la joacă, nu sta cuc!/Casa ta e mare, mare/Capul tău pereche n-are:/Uriaş ca un ceaun! Muc, piticul nostru bun,/Sari şi ia-te după noi!/Prinde unul, prinde doi,/Muc, Muc, Muc, piticul Muc!"

Dar e moral să-ţi incriminezi adversarii politici pentru o vină imaginară, acuzând nu atât radicalizarea regretabilă pe care au provocat-o realiter, ci nebunia clinică pe care această radicalizare chipurile ar isca-o? În mod cert nu e moral. Dar poate că, atunci, este măcar un demers politic rezonabil, de vreme ce o miză enormă se-află în joc, iar pierderile antrenate de un Brexit ar putea fi nu numai economic, ci şi politic şi chiar militar imense? În fapt, nu este rezonabil.

Expertul londonez, originar din România, Jonathan Eyal, un excelent cunoscător al realităţilor britanice, româneşti şi europene, reliefa recent, într-un interviu acordat lui Petru Clej, de la RFI, ce nefast impact strategic ar avea un Brexit. Influența „Germaniei, a Franței și a axei franco-germane” ar spori mult, dacă britanicii ar părăsi UE. Or, e greu de crezut, potrivit lui, că acest lucru „va fi în avantajul României”.

Dar chiar dacă Eyal s-ar înşela. În urma unui Brexit s-ar declanșa, afirmă el şi alţi experţi, „un proces anti-european în alte state” ale UE. E la mintea cocoşului că tendinţele centrifugale confruntând Comunitatea ar spori şi s-ar accelera.

Or, mă întreb, cum oare ar rezista globalizării, economic, un est al Europei izolat? Dar politic, unei Rusii neoimperiale? În mod curios, în ciuda acestor evidenţe, mai există destui în România duşi cu pluta, care uită că marele ganiant al unei destrămări a UE ar fi liderul rus Putin. Nu de gloată e vorba, ci de politicieni şi formatori de opinie români, aparent complet indiferenţi la un agresor care nu se mulţumeşte să menţină Moldova captivă, ci, potrivit secretarului general al NATO, un norvegian de stânga extrem de ponderat, îşi extinde manu militari sferele de influenţă.

Oare ce e această specie de autism politic? Ce e acest fatalism? Ce e negarea obsesivă a evidenţei pericolului putinist şi refuzul obstinat al realităţii, în reacţie la asemenea politici de forţă ale Kremlinului? Nu este o manipulare di granda, dirijată de la Moscova? Nu ne aflăm oare în faţa unui fenomen chiar şi mai grav decât populismul anti-ultranaţionalist, practicat amoral în vest, în special de stânga, întru contracararea popularităţii îngrijorătoare a populismelor de dreapta şi-a Brexitului?

Realitatea, ca de obicei, e mai complexă, decât o cred mulţi politicieni şi formatori de opinie. Britanicii sunt un popor informat. Iar în era internetului nu toate gogoşile sunt longevive. Unele manipulări au chiar picioare mai scurte decât micul Muc.

Să ne imaginăm reacţia furioasă a britanicilor, ai căror strămoşi au impus democraţia parlamentară, dacă vor descoperi în timp util că nişte descreieraţi au încercat să le instrumentalizeze doliul şi consternarea stârnită de asasinarea deputatei, spre a-i convinge să voteze cum n-ar fi vrut de fapt!

E mare confuzia. Debusolarea, ca şi criza Europei, sunt cât capul ca o baniţă şi ca papucii lui Muc cel mic. Mare este şi grădina Creatorului. Dar nordul rămâne nord, chiar şi când se prostesc ori îşi pierd minţile mulţi.