„Mocăniţa” de la Vişeul de Sus

Cînd iei în mînă revista “GEO”, te uiţi mai întîi la “poze”: pagini întregi cu fotografii de o rară frumuseţe, care îţi dezvăluie lumi fascinante din diferite zone ale pămîntului, din ştiinţele naturii, din arta şi obiceiurile popoarelor. În mod cu totul excepţional, reportajul fotografic al lui Gerhard Richter este alb-negru. O opţiune fericită! Cum puteau fi altfel redate fidel chipurile aspre ale oamenilor, zăpada murdară de fum, mîna uriaşă a frînarului pe manivelă, umbra trenului proiectată pe peretele muntelui, buştenii cu diametrul de mărimea omului care îi coboară de pe platformă, dar mai ales fumul, aburul locomotivei. Căci fără îndoială, personajul principal al reportajului fotografic este locomotiva, care “asudă şi gîfîie, tropăie şi geme ca o făptură preistorică, ducînd zi de zi în munţi nouă bărbaţi din Vişeul de Sus să aducă molizi şi brazi din pădurile Carpaţilor”. Fumul locomotivei este omniprezent, el învăluie trenul şi acoperă peisajul.

Fotografiile alb-negru înfăţişază şi oamenii despre care se vorbeşte în textul reportajului. Sunt pe de-o parte feroviarii: fochistul, mecanicul de locomotivă, frînarii. La sfîrşitul săptămînii, copleşiţi de oboseală, coboară şi muncitorii forestieri cu trenul de munte la familiile lor, în Vişeul de Sus. Figura centrală este, însă, Mihai Rosniciuc. Chipul lui “marcat de intemperii şi de rachiu”, care ocupă o pagină dublă în revistă, a fost plămădit în cei 37 de ani de slujbă ca frînar pe decovil. Are numai 53 de ani, dar pare cu 10 ani mai bătrîn.

În reportajul scris, tînăra autoare Susanne Frömel a reuşit să îmbine rigoarea documentarului cu descrierea inspirată a unei lumi inedite. Reportajul prezintă drumul dintr-o zi de iarnă al decovilului, care porneşte dimineaţa din Vişeul de Sus, pentru a urca la munte, unde tăietorii de lemne încarcă buştenii enormi, şi de unde se întoarce seara cu preţioasa încărcătură, pe care o duce la fabrica de cherestea. Trenul “dăruieşte viaţă şi speranţă unei văi întregi”.

Vişeul de Sus este un orăşel din Carpaţi, cu 17.000 de locuitori, fără canalizare, în care cine are o baie cu hazna este un om bogat. Fabrica de mobilă s-a închis, la fel producţia de medicamente dintr-o localitate învecinată, aşa încît oraşul este ţinut în viaţă de mica industrie locală a lemnului, în care lucrează 1500 de salariaţi şi care aparţine în întregime omului de afaceri Vasile Coman. El trimite în fiecare zi decovilul în munte să aducă lemnele la joagăr. Trenul este “inima oraşului şi în acelaşi timp piesă de muzeu”.

Şi în reportajul scris, eroul naraţiunii este aşadar decovilul cu locomotiva lui cu aburi. Descrierea extrem de precisă este în acelaşi timp extrem de sugestivă: monstrul din fier prinde sub ochii noştri viaţă. De necrezut, dar locomotiva ce pare desprinsă dintr-un western a fost construită în anul 1986; în schimb, vagonul închis ce-i urmează poartă inscripţia “Budapesta 1900”. Cele 15 vagoane sunt un fel de platforme cu gheare mari din metal, care ţin butucii. Calea ferată forestieră există din 1932, dar unele segmente ale şinelor cu ecartament de 76 cm, ce amintesc de trenuleţele din parcurile de distracţii, provin de la sfîrşitul sec. al 19-lea. Descrierea minuţioasă a locomotivei, a vagoanelor, a şinelor, a manevrelor riscante la coborîre sunt pagini cu valoare literară în sine. Mici secvenţe dau în plus culoare şi viaţă tabloului. Iată un exemplu: În fiecare dimineaţă, cînd decovilul trece în ritm de melc prin faţa casei şefului de tren, nevasta acestuia dă fuga să-i aducă merinde calde. Deşi trenul trece la ore diferite, ea nu a ratat niciodată momentul potrivit. Se mai povesteşte despre un cal accidentat, care a trebuit să fie împuşcat şi a fost aruncat ca hrană pentru urşi. Sau despre o vacă dusă la veterinar, care a trebuit sacrificată, carnea fiind împărţită la ţăranii din împrejurimi.

Viaţa oamenilor se întreţese cu viaţa trenului. Drumul la urcuş, spre Comanu, este plicticos: 40 km în 7 ore. În vagon, feroviarii dorm, îşi încălzesc ciorba de fasole de acasă sau alungă timpul jucînd cărţi. La întoarcere, coboară de obicei şi pădurari cu decovilul. Ei au o soartă mai bună, sunt plătiţi de stat, mai rotunjesc venitul vînzînd lemn la negru şi închizînd ochii la licenţele de vînătoare. Adevăraţii eroi ai acestei aventuri sunt, însă, frînarii. Afară, în bătaia vîntului, a ploii, a zăpezii, ei reglează viteza la coborîrea tonelor de buşteni care împing din urmă locomotiva cu manivelele rudimentare de la vagoane. Se întîmplă deseori ca acestea să deraieze, uneori cu consecinţe dramatice. O cruce mică de lemn la marginea drumului aminteşte de un accident, cînd un frînar a fost strivit între buştenii rostogoliţi din vagon şi peretele muntelui.

Unul dintre frînari este Mihai Rosniciuc. I se spune “bătrînul Mihai”, întrucît fiul lui mai mare, tot Mihai, este şi el frînar pe decovil. Împreună aduc acasă 250 de euro pe lună. Mihai cu nevasta şi cei 9 copii locuiesc într-o baracă cu două încăperi, una fiind bucătărie, dormitor şi cameră de zi. Trei dintre fraţii mai mari dorm într-o colibă alăturată. Visul “bătrînului Mihai” este o baie. El îşi pune speranţa în vînătoarea de urşi. Dacă cei ce vor urca cu trenul de munte vor avea 10.000 de euro pentru licenţa de a vîna urşi, vor avea destui bani şi pentru a da feroviarilor un bacşiş. Deocamdată la Vişeul de Sus vin sporadic doar turişti străini atraşi de raritatea feroviară din Carpaţi: singurul decovil cu aburi care mai există în Europa.