Moldova: satele care plâng!

Comuna Gherăeşti, judeţul Neamţ, este unul dintre acele obişnuite sate pierdute printre dealurile Moldovei, de a cărui existenţă afli doar dacă remarci indicatorul rutier de pe marginea şoselei naţionale.

DOAR COPII ŞI BĂTRÂNI

Un drum de ţară prăfuit, precede intrarea în satul destul de mare aflat în mijlocul unei duminici luminoase şi parfumate. Clopotul anunţă sfârşitul liturghiei şi câteva sute de oameni părăsesc locaşul sfânt. La Gherăeşti, încă se mai merge duminica la biserică. Bătrâne îmbrăcate curat în negru şi alb, şi moşi cu pălării din fetru lucios împânzesc străzile din jur, alături de o mulţime pestriţă de adolescenţi asortaţi după ultima modă de la Bucureşti. Dar generaţia intermediară, cea între 25 şi 45 de ani, lipseşte cu desăvârşire. Gherăeştiul este un sat locuit doar de bătrâni şi adolescenţi. Ca într-o fantezie a miticului şi prea-bogatului Gog.

TRISTEŢEA CELOR RĂMAŞI ÎN URMĂ

Ne-am oprit în faţa bisericii pentru a sta de vorbă cu un grup de bărbaţi adunaţi să pună ţara la cale. Fiecare dintre ei are cel puţin 4 copii plecaţi la lucru în străinătate. „N-or plecat de bunăvoie. Mai mult alungaţi. I-o alungat din ţară sărăcia.” Copiii lor au rămas acasă, ştie deja toată ţara. Cine are grijă de ei? „Ai mei or plecat şi mi-o rămas numai nepoţica. A rămas cu mine, sigur că da. Am grijă de ea, eu cu baba mea.” Întreb dacă părinţii nu se topesc de dorul fetiţei: „Le e dor, da, dar ce să facă? La ce să vie aici? Să tragă coasa aici şi să-l plătească cu ziua la 300.000 pe zi?”.

Nu doar copiii sunt cei lăsaţi în urmă de dragul unui salariu decent. Cei care astăzi ar fi trebuit să trăiască viaţa tihnită a unor bunici oftează la rându-le, cu un ochi plecat de dor în depărtări după copii, iar cu celălalt îngrijorat în apropiere de nepoţi: „ Pentru ei îi bine deacu, dar pentru noi nu. Că noi stăm cu noduri în chiept, în gât, din cauza dorului de copii. Apăi munca e în baza la ăi bătrâni, a noastră. Tăt câmpul, noi suntem...”.

CASE MARI ŞI LACRIMI MULTE

Case semeţe se înalţă văzând cu ochii, din ce în ce mai multe, din ce în ce mai mândre, din ce în ce mai goale. Se va întoarce oare cineva la ele? „Sperăm să vină, dar degrabă nu. Nici într-un caz nu vin acum degrabă. Abia le-o făcut acte acolo, s-o instalat, or închiriet căşi...s-o dus, nu mai vin...acum degrabă nu vin”.

La Bucureşti se vorbeşte frecvent despre tinerii care pleacă din România. La Gherăeşti lucrurile sunt la fel de simplu de rezolvat ca dezlegarea alexandrină a nodului gordian: „Ar fi bine să deie salariile mai mari aici la noi în România. Că băieţii noştri n-ar pleca peste hotare dacă ar fi plătiţi bine în ţara noastră. A doua parte: ar fi bine să mai dispară şmecheriile din România. Sunt foarte multe hoţii. Se fură fără perdea. Şi ăia mari, nu ăia mici”. Oamenii simpli nu ezită în a arăta cu degetul pe vinovaţi. Politicienii români ai ultimelor două decenii, indiferent de partid, au risipit nu doar bugetele şi taxele colectate, ci şi familii întregi astăzi silit despărţite. În România anului 2000, clasa politică duce un eficient război prin indiferenţă, împotriva comunităţilor rurale.

Vă veţi întreba poate de ce nu aţi auzit şi părerea femeilor a căror feciori şi fiice sunt departe. Am încercat să stăm de vorbă şi cu ele. Niciuna nu şi-a putut duce vorba până la capăt, căci lacrimile înghiţeau cuvintele. Toate priveau însă mândrele clădiri cu speranţă, ca pe o garanţie a fericirii ce va să vie. Până atunci însă, în satul format doar din copii şi bătrâni, se plânge mult printre casele mari şi frumoase.