MRÎ sau eufonia ca temă politică

În jurul viitorului partid al lui Dacian Cioloș s-a creat o mare dispută. Dar, surprinzător, ea nu privește oamenii sau doctrina, ci numele partidului. ”Mișcarea România Împreună” - s-a spus - sună prost și în plus acronimul (MRÎ) e nepronunțabil. Dar nu are nicio importanță - au replicat alții -  ideea contează. Dar care este ideea?

A fi împreună sună cald, afectuos, cu condiția să existe un context bine definit. Membrii unei familii sunt împreună, în fiecare zi sau cel puțin în momente cu semnificație simbolică. Același lucru se petrece însă și în comunități mai larg, care iau masa împreună așa cum obișnuiau creștinii din primele secole. Sensul s-a păstrat pentru toare marile sărbători religioase sau laice care îi așază pe oameni împreună sub același semn. Împreună se sărbătoresc marile evenimente fericite, dar tot împreună se comemorează tragediile. Nu e deloc întâmplător că la ”Revoluție” oamenii au fost iarăși împreună, într-o bucurie a fraternității niciodată regăsite mai târziu. În general oamenii sunt împreună în virtutea a ceva care le depășește voința personală, care îi scote din ei înșiși, dezvăluindu-le o dimensiune uitată sau ignorată a vieții comunitare. Căci nu e destul ca o mulțime de indivizi să se adune în același loc și să-și propună să fie împreună ca să regăsească sentimentul comuniunii care caracterizează sensul acestui cuvânt. Satira deja banalizată a familiei în care fiecare stă cu ochii fixați în ecranul telefonului mobil ne arată cât se poate de elocvent că asocierea fizică e insuficientă.

Prin urmare, ”Mișcarea România Împreună” crează dificultăți nu atât din motive eufonice (așa cum se pretinde de altfel nu fără motiv), ci pentru că sensul ei rămâne obscur. Cine, de ce sau, mai exact, cu ce ocazie să fie împreună? Ca proiect politic cât de cât coerent termenii ”România Împreună” ar sugera mai curând o linie de coeziune națională, un mod de a regăsi etosul care a guvernat acum un secol constituirea României Mari, dar, cunoscându-i pe autori, știm că este vorba mai curând de altceva. O admiratoare a proiectului căuta să-i justifice numele în felul următor: ”şi anume să fim toţi împreună, inclusivi, nu exclusivi, cu mic, cu mare, munteanul, olteanul, moldoveanul, transilvăneanul, maghiarul, turcul, armeanul, dobrogeanul, lipoveanul, germanul, sasul, secuiul, romul ...arabul, africanul, chinezul ş.a.m.d. şi în mod egal.”

Dar nu suntem deja împreună în sensul precis al egalității constituționale? Constituția din 1991 cu imperfecțiunile ei cunoscute va fi realizat deja proiectul conținut mai sus. Bănuim însă că simpatizanții viitorului partid nu se mulțumesc cu egalitatea constituțională și că aspiră la un soi de nouă fraternitate de natură să șteargă toate diferențele. Ghicim aici o utopie a înfrățirii universale care, alimentând politica migraționistă, a făcut din tema refugiaților principalul subiect de dispută politică în Europa ultimilor ani.

Prin urmare, dacă am înțeles bine, ”România Împreună” ar putea însemna exact opusul a ceea ce pare să afirme la prima vedere. Ca orizont de aspirație, noul partid ar fi mai curând unul al desființării frontierelor în toate sensurile. Dar nu găsim nicăieri în scurtele documente programatice publicate de Dacian Cioloș o afirmare neechivocă a acestui sens și nu e de mirare că numele partidului suscită nedumeriri.

Nimeni nu ignoră, probabil, că modelul fostului premier este partidul lui Emmanuel Macron și că asemenea președintelui Franței caută să ocupe centrul împingând tot mai mult stânga și dreapta către periferiile lor. Dacian Cioloș spune, de altfel, explicit că el nu e nici de stânga, nici de dreapta și că acestea sunt simple abstracțiuni. Termenul ”împreună” face, probabil, trimitere și la acest centru reconfigurat în care s-ar găsi laolaltă oameni de toate orientările. ”Dacă s-a putut în Franța, se poate și în România” gândesc pesemne strategii partidului. Numai că Emmanuel Macron și-a definit proiectul cu mare precizie și a câștigat toate dezbaterile electorale nu atât pentru că a fost pe gustul auditorilor săi, ci grație unui acut simț al detaliului cu care și-a copleșit toți interlocutorii. Culmea, deși orizontul său de apirație părea multora străin, el convingea prin precizia amănuntului. Or, platforma-partid a lui Dacian Cioloș e un soi de acuarelă în care linia imprecisă și abia schițată nu descrie, ci abia sugerează. E o formă care își caută conținutul și deocamdată e de înțeles că lumea discută despre eufonie.