Multilateralism cu politicieni inteligenți

În condițiile recesiunii, pandemiei și conflictelor tot mai ample dintre marile puteri, Germania, condusă de o adeptă a multilateralismului, a trecut de la 1 iulie la timona UE și a Consiliului de Securitate ONU. La butoanele organizației mondiale, ca și în fruntea celei europene, Germania ar urma să se bucure de promisa susținere a Franței. A cărei conducere e însă anemiată și deligitimată de erodarea perceptibilă a popularității președintelui Macron și de pierderea catastrofală, de către partidul său hibrid, a alegerilor locale din Hexagon.

Ce șanse are, deci, Germania, de a se achita cu brio de misiunile ei? Istoria și experiența o favorizează pe fiziciana Merkel, a cărei inteligență a ajutat-o să devină una dintre cele mai longevive șefe a CDU și a cancelariei germane. În plus, succesoarea lui Helmut Kohl în aceste funcții a mai fost la conducerea UE în 2007.

Dezoccidentalizarea Apusului

Atunci însă mai exista un Vest. Peste ocean se mai înălța o punte transatlantică. Una, ce-i drept, fisurată de predecesorul social-democrat la cancelariat al Angelei Merkel, dar, altfel decât acum, încă demnă de acest nume.

Rusia, stat nuclear cu drept de veto în Consiliul de Securitate, era grevată de numeroase defecte și autoarea unor multiple nefăcute: își îngropase vizibil incipienta democrație și își ucidea sau încarcera disidenții, însă nu sărise calul, încă, în Ucraina.

China comunistă încă nu încălecase definitiv Hong Kong-ul, furându-i, ca acum, printr-o lege zisă a securității (de fapt a împilării) libertatea și autonomia, în răspăr cu dreptul internațional și cu propriile promisiuni făcute Regatului Unit, cu privire la destinul fostei colonii britanice.

În fine, Turcia, stat membru al NATO, nu-și transformase încă islamismul liderului său în ideologie de tiranie agresiv-expansionistă, care și-a pus pe butuci precara democrație și pe dric statul de drept. Iar estul Europei nu se disociase, mental si politic, de Vest.

În plus, în 2007, lumea era efectiv condusă de la Washington. America nu era încă total demoralizată și preocupată exclusiv de președintele ei. N-o obseda un imaginar "rasism sistemic" al albilor, a cărui combatere să reclame, chipurile, întreaga energie a națiunii, precum și asasinarea elementelor vitale ale democrației liberale, căreia îi datorează statutul de superputere. Libertatea de gândire, de expresie, de opinie și de presă mai era încă vie și viguroasa.

SUA sunt azi angrenate într-un conflict economic și politic monumental cu China, alt membru cu drept de veto, alături de Rusia, în Consiliul de Securitate ONU. În 2007, America mai vindea în toată lumea iphone-uri și varii alte produse de calitate. Azi, vorba lui Rob Henderson, exportă mai cu seama "cultura anihilării". Și o face cu regretabil succes, ajutată fiind, în această întreprindere sinucigașă, de propaganda ruso-chineză, care mână din spate elita de stânga a universităților americane, alcătuită în parte din ceea ce gânditorul britanic Nicholas Nassim Taleb numește "intelectuali, dar idioți".

2007 - 2020. 13 ani cu ghinion?

La rândul ei, Europa mai avea în 2007 o bancă centrală independentă. Era una care nu se pliase unor revendicări politice plasând finanțele și economia continentală, pe termen lung, sub zodia falsei securități, a eliminării iluzorii de riscuri, a dobânzilor zero și negative, a stagnării productivității, a salvgardării firmelor falimentare, a exproprierii mascate a economiilor cetățenilor, a somajului escamotat, a tipăritului de bani și cumpăratului de obligațiuni, ca și a unor planuri de salvare și relansare din varii crize, printr-un Everest al datoriilor, despre care nu se va ști niciodată cum să fie retransformat în șes.

Merkel și guvernele ei succesive încă nu-și comiseseră faptele bune, legate în special de finanțarea programelor de lucru redus (minimizând șomajul în epoci de criză), ca și de orientarea spre soliditate financiară.

Dar nu-și săvârșiseră nici gafele politice și economice mărunte sau monumentale. Și unele și celelalte s-au produs mai întâi în siajul împăciuitorismului față de Rusia, care, dezastruos, a lăsat Moldova, Georgia și Ucraina în afara NATO, precum și în urma crizei financiare din 2008. Atunci s-a împiedicat falimentul Greciei, plătindu-se pentru salvarea ei un preț uriaș în valuta credibilității și stabilității.

Altă eroare cu efecte dramatice pentru sectorul energetic german a săvârșit cancelara dupa Fukushima, în 2011, când Merkel a renunțat, din neglijență, populism și calcule tactice, la energia nucleară. În fine, a greșit și în anii următori, nereușind să convingă Vestul să nu lase Siria și alte zone ale Orientului Mijlociu de izbeliște și la cheremul Rusiei și Iranului, greșeală care a condus la criza  migrației din 2015 și, implicit la aruncarea în aer a acordului de la Dublin.

Tot sub mandatul ei a avut loc accelerarea unor înstrăinări acute, cu efecte extrem de pernicioase asupra Europei: cea de un Regat Unit optând pentru Brexit, care a suprins total Berlinul. Și alienarea de o Americă fără de care Europa nu se poate apăra, dar pe care executivul berlinez a bruscat-o constant, de la instalarea la Casa Albă a lui Donald Trump, aparent fără să înțeleagă că nici o schimbare la cârmă, în noiembrie 2020, la Washington, nu va modifica esențial datele intereselor și deci ale raporturilor americano-germane.

Absența bărbăției?

Toate aceste greșeli par să aibă un numitor comun: frica de risc. Una pe care Merkel și-a controlat-o când, cu vitejie de amazoană, l-a debarcat pe Kohl, dar o stăpânește copios de când e la putere si n-ar vrea s-o piardă.

Teama de a adopta decizii riscante și impopulare, mai cu seamă în rândul elitei, precum și de a demara reforme reale, de amploare, în spiritul democrației și economiei de piață, nu în contra lui, a marcat o cancelară care, în ciuda educației ei științifice și a inteligenței ieșite din comun, a mizat excesiv pe mode și pe sentimentul unei securități iluzorii. Sugestionată poate de prejudecata postmodernă a "toxicității masculine", Merkel a refuzat postura doamnei de fier. A eronat, unde mai multă bărbăție ar fi ajutat-o: în calcularea dinamicii pericolelor confruntând Germania, Europa și lumea.  

S-ar putea, desigur, obiecta că e mai ușor să depistezi de pe margine erori și pericole, decât să le eviți din mers, ca lider executiv, când porți întreaga povară a răspunderii unei republici mari și, în fond, a unui continent întreg. Obiecția e întemeiată, dar nu scuză și nu rezolvă nimic. Mai serioasă e, poate, constatarea că frica de risc a ajutat Germania să se comporte de la un moment dat ceva mai bine decât alte țări în tentativa de a face față pandemiei.

Șanse de viitor

Dar cum se va descurca de acum încolo? Pe Merkel ar putea-o ajuta autoritatea mare de care se bucură în Europa. Dar în ce proiect o va investi? La New York, jocurile le fac statele cu drept de veto în Consiliul de Securitate. Iar în Europa?

Politic, democrația, sau ce-a rămas din ea în Europa și în lume, suportă o presiune mai puternică decât oricând, din anii ‘30 încoace. De unde resursele îndreptării curajoase a situației?

Iar economic, cancelara a cedat presiunilor enorme exercitate asupra Germaniei. În numele solidarității europene a acceptat să reverse peste continent o ploaie de bani din surse și cu rezultate îndoielnice. 

Simultan, diversele pachete de ajutorare prin contractarea de datorii și efectuarea de împrumuturi nerambursabile în valoare de sute și de mii de miliarde de euro creează o Uniune nouă cu perspective foarte incerte. Ar urma să fie o Uniune a transferurilor de fonduri de la Nordul prosper și productiv la Sudul sărac și mai puțin competitiv. Ceea ce, chiar dacă reușește să-i convingă pe scandinavi, olandezi și austrieci să admită acest transfer, n-ar avea cum să sporească apetența pentru reforme a Sudului și să amplifice globala competivitate a UE.

Încât, ca să facă față onorabil munților de probleme confruntând Germania, Europa, Vestul și omenirea, în condițiile în care multilateralismul, pe care jura guvernul de la Berlin, a clacat jalnic, în loc să livreze rezultatele scontate, Angela Merkel ar trebui nu doar să-și asume și să-și rectifice greșelile din trecut. La 15 ani de când a preluat conducerea Republicii Federale, ar trebui să mai dispună și de mai mult decât de o rezervă herculeană de energie morală și intelectuală. Vor fi deci mulți de părere că i se cere prea mult.