Naţionalismul, viitorul UE şi provocările mileniului

Care sunt provocările majore ale momentului pentru Uniunea Europeană şi pentru omenire? Yuval Harari ne vede confruntându-ne cu trei mari riscuri: războiul nuclear, schimbarea climatică şi revoluţia tehnologică.

Harari speră în perpetuarea, în următorii 15 ani, a Uniunii Europene, pe care, într-un rar interviu acordat recent Euronews, o consideră ”importantă pentru pacea şi prosperitatea” Bătrânului Continent. Dar Harari are suficientă informaţie istorică şi minte s-o proceseze pentru ca să înţeleagă că e greu să se facă ”predicţii cu privire la asemenea chestiuni”. În speţă cu privire la capacitatea UE de a supravieţui crizelor prin care trece. Predictibilă, în opinia lui, e doar intruziunea ”neaşteptatului în istorie”, de pildă sub forma”revoluţiilor est-europene din 1989”.   

De furcă îi dă istoricului de la Universitatea Ebraică de la Ierusalim îndeosebi schimbarea de paradigmă din sfera tehnologiei. Influentul gânditor israelian, unul dintre cei mai respectaţi autori contemporani, se teme, în context, în special de riscurile implicate de inteligenţa artificială şi de biotehnolgie. Pe bună dreptate, Harari se arată alertat de pericolul ca dezvoltarea necontrolată a acestui tip de inteligenţă şi a biotehnologiei ”să distrugă ceea ce-l constituie pe om”. Din dilemele iscate nu s-ar ieşi, potrivit lui, decât pe calea cooperării globale. 

Dar ce să vezi. Calea ”cooperării globale” sună bine, dar a dus în ultimele şapte decenii la rateuri şi rătăciri spectaculoase. Şi gravisime. Tocmai Harari ar trebui, ca istoric şi ca israelian, să le ştie bine.

La ONU, zisa cooperare s-a dovedit în mare măsură alibiul transpunerii unor agende ale urii şi terorii, nu în ultimul rând antisemite. Nu puţine tiranii şi-ar fi încheiat mai grabnic nefasta existenţă, laolaltă cu represiunea şi sângeroasele domnii, dacă nu s-ar fi putut prevala, în organizaţia mondială, de dreptul de veto al lupilor în blană de oaie de genul Rusiei lui Putin.

Iar fatalul împăciuitorism şi autodiscreditarea UE în materie de aderenţă la clamatale valori democratice proprii nu sunt mai puţin notorii. Iată de ce s-a redus mult teama de reşuta în naţionalism. A cărui reascensiune, în Europa, e incontestabilă.

Harari vede, just, ambele părţi ale fenomenului. În ”aspectul său pozitiv”, naţionalismul determină ”milioane de străini să se ocupe unii de alţii şi să coopereze”. În faza sa ”periculoasă”, alimentează ”xenofobia”. Dar, în mod remarcabil, istoricul israelian nu vede în această ”parte rea” esenţa naţionalismului. Potrivit lui, ”problemele confruntând anumite părţi ale lumii sunt cauzate de faptul că oamenii se concentrează să-i urască pe străini, în loc să-i iubească pe compatrioţii lor”.

A aplica României această constatare de bun simţ înseamnă a înţelege de ce ultranaţionalista cleptocraţie dragniotă, care face mult caz de prezumtiva ei dragoste de ţară, nu poate trece în veci drept patriotică. Pentru că, spre a-şi acoperi veritabilele interese, aflate în răspăr cu ale neamului, regimul dragniot nu propagă decât ura faţă de neromâni, nu şi grijă pentru nevoile reale ale ţării.

Privind lucrurile din această perspectivă, nu puţini definesc patriotismul ca dragoste pentru compatrioţi, în opoziţie cu naţionalismul, ca expresie a urii faţă de etnia sau etniile celorlalţi. Oricum ar fi definit, naţionalismul e un prieten sau, după caz, un duşman vechi şi binecunoscut. Mai înspăimântoare le par multora noutăţile deschizând larg poarta celor mai înfiorătoare abuzuri.

Ineditul inteligenţei artificiale, de pildă, sau al biotehnologiei. Care au început să ne ofere fructe dintre cele mai toxice. De pildă copilul selectat şi manufacturat pe bază de design genetic. Şi împărţirea omenirii pe specii care-şi permit sau nu-şi permit, în funcţie de avere, tuningul genetic de odrasle, în speţă, ”tunatul genetic”, precum îmbunătăţirea bolidului mafiotului.

Sau, nu mai puţin odios, ”brăţara biometrică chineză”, aplicată elevilor spre a le măsura gradul de plictiseală ori somnolenţă, astfel încât să poată fi disciplinaţi de pedagog.

Am deplâns şi eu, în repetate rânduri, sinistrele performanţe ale sistemului chinez. Nimic în lume nu e mai avansat în materie de transformare a cetăţeanului în sticlă transparentă şi casabilă prin intermediul urmăririi, evaluării şi sancţionării lui, pe bază de control total al comportamentului său, analizat prin algoritmii şi datele culese de reţelele sociale şi de tehnologia informaţională.

Harari pune degetul pe rană, considerând pericolul totalitar implicat de această tehnologie mai amplu sau, pentru a-l cita, ”mai extrem decât şi l-a închipuit Orwell”. În a cărui lume ”supravegherea viza doar lumea exterioară”. În vreme ce tehnologia actuală îl poate verifica pe individ zi şi noapte, fără întrerupere, inclusiv la nivel corporal. Această tehnologie, avertizează pe drept Harari, ”poate fi utilizată în scopuri politice”. Poate fi? Harari se exprimă excesiv de prudent.

Nu doar în China sau în Rusia a ajuns demult să fie utilizată politic. Spaima şi angoasa iscate de tehnologie şi de cuceririle ştiinţifice nu sunt, desigur, noi. Le-a tematizat genial scriitorul elveţian Friedrich Dürenmatt în "Fizicienii", invocând răspunderea care ar trebui să vină la pachet cu orice cuceriri ştiinţifice, dar absentează invariabil din nebuna noastră lume.

Or, Harari, care-şi dă cu părerea şi despre schimbarea climatică, un fenomen pentru care nu pare să aibă expertiza ştiinţifică necesară, pledează în favoarea ”reglementării” periculoaselor tehnologii, ”în scopul protejării omului”.  Sună, iar, bine. Dar nu e destul. Căci nu există regim totalitar care să nu-şi justifice tiranica suprimare a libertăţii, teroarea, cenzura numită "reglementări" şi sângeroasele campanii de represiune altfel decât pretinzând c-ar ”proteja” omul. 

N-ar fi fost eronat ca pe autorul lui "Homo Deus", o carte care proiectează o sumbă viziune a "religiilor secolului XXI, religii mai totalitare decât tot ce ştim" să-l îngrijoreze explicit neajunsul faustic, situat la temelia riscurilor majore evocate de el.  Căci nu ne lipseşte doar o "naraţiune" nouă. 

Şi bună. Abolirea credinţei în numele raţiunii determină societăţile moderne să umple vacanţa înlocuind adorarea lui Dumnezeu cu idolatrizarea omului, cu tot cu răul din el. Şi cu tehnologiile lui.