Naționalismul european și contradicțiile sale

De la București la Atena, distanța pare mai mare decât este, dacă o judecăm după discursul lui Emmanuel Macron din seara de joi. La București președintele Franței vorbise moderat, în termeni mai curând convenționali despre Europa ca despre ”un proiect de convergență între economiile noastre pe plan fiscal și pe plan social” și, chiar dacă anunțase că va propune un plan ambițios pentru viitorul apropiat, nu depășise prudența obișnuită a acestui tip de discurs.

La Atena în schimb, el a abordat subiectul central și anume suveranitatea. Conștient că nu va reuși să convingă dacă va ocoli subiectul, mai ales în Grecia unde suveranitatea s-a colorat în nuanța decepției după referendumul împotriva austerității, Macron și-a propus ”să nu lase termenul de suveranitate în seama suveraniștilor”. Ideea nu-i aparține în totalitate. Am mai auzit-o și la germanii cu care împarte aceeași viziune și care constă în a muta problema suveranității de pe plan național pe plan european. Suveranitatea ”adevărată”, a spus Macron, consistă în ceea ce decidem pentru noi înșine, în capacitatea de a ne fixa propriile reguli și de a ne hotărî viitorul”. În fine, el a vorbit explicit despre ”depășirea naționalismului”.

Macron nu putea ignora însă că suveranitatea nu are sens dacă nu e raportată la un stat, la o națiune, căci ea nu este decât un atribut, și a căutat prin urmare să exalte ideea unui patriotism european, chiar dacă nu l-a numit ca atare: ”Suveranitatea pe care ne-o dorim este aceea care constă în conjugarea forțelor pentru construirea unei puteri europene ('puissance européenne') ca să putem decide noi înșine și nu să primim pasiv ('subir') ceea ce superputerile fac mai bine decât noi”. Destul de elocvent.

Dar discuția abia de aici începe. Lăsând deocamdată deoparte obiecțiile suveraniștilor, care se vor auzi și ele tot mai puternic, să examinăm mai atent ce presupune ”depășirea naționalismului” și apariția unei puteri europene dotate cu o nouă suveranitate. Pentru stânga europeană din care face parte, teoretic, și premierul grec Alexis Tsipras, și care are adepți de-a lungul și de-a latul continentului, depășirea naționalismului este o condiție de bază a Europei sociale care presupune o repartizare egalitară a resurselor, inclusiv între națiunile actuale și nu doar între diferitele categorii sociale. Ne amintim prea bine dezbaterea privitoare la mutualizarea datoriilor suverane și opoziția fermă și de principiu a Germaniei. Între ”modelul francez” și "modelul german” de integrare europeană, așa cum se profilaseră ele în anii crizei, apăruse tocmai această diferență, care nu ține numai de preferințele unor persoane sau grupuri, apărând ca necesitate logică. Noul președinte al Franței s-a delimitat însă de predecesorul său pronunțându-se clar împotriva mutualizării datoriilor.

Dar - și aici e marea problemă - dacă datoriile suverane (termenul este extrem de elocvent în acest context) nu vor fi topite într-o unică datorie europeană, suveranitățile naționale, ele însele, vor subzista sau vor fi dezmințite tacit. E o contradicție aici, care nu poate fi rezolvată prin procedeele democrației clasice așa cum s-a văzut prea bine în Grecia, unde o majoritate electorală a votat de două ori la rând un partid ”revoluționar” și s-a exprimat și a treia oară în mod explicit prin referendum împotriva măsurilor de austeritate impuse de Troika.

Ce-i drept, pentru români problema datoriei are o relevanță scăzută. România nu face parte din zona euro și chiar în perspectiva în care ar adera, datoria sa externă este dintre cele mai mici. Privit de la București discursul lui Macron pune, cel puțin pe moment, o altă problemă pe care am mai evocat-o. E vorba de modul în care noua ”putere europeană” se va poziționa în context internațional și care vor fi ambițiile sale. Emmanuel Macron a lăsat să se înțeleagă destul de clar că nu mai vrea să se supună (”subir”) unor superputeri. Dar nu există în realitate decât o singură superputere, care ar putea dicta ceva Franței sau altei țări europene și anume Statele Unite ale Americii. Nici Rusia, nici China nu au puterea de a impune politici sau modele sociale.

Cu riscul de a exagera prin repetiție, trebuie să reamintim totuși că singura divergență care a străbătut până la public între Klaus Iohannis și Emmanuel Macron a fost legată de relația transatlantică. Președintele României lansa o înțepătură aluzivă la adresa unor ”lideri tineri” care văd relația cu SUA în termeni concurențiali, ceea ce desigur nu l-a împiedicat pe Macron să-și dezvolte ideea într-un mod mult mai amplu joi seara la Athena. La un moment s-a referit explicit la Statele Unite într-o înșiruire de puteri economice care își impun legea pe plan global în detrimentul Europei: ”Că sunt americani sau chinezi ce contează, de vreme ce nu fac parte dintre noi!”.

E ușor de prevăzut că acest puseu de naționalism european nu va fi văzut prea bine în România, unde se mizează parcă mai mult ca niciodată pe susținerea americană. După vizita președintelui Klaus Iohannis la Washington, ambasadorul George Maior anunța că va sosi în curând la București cea mai mare delegație economică americană de până acum cu scopul de a  explora posibilitățile de investiții. Ce se va alege de ea rămâne de văzut, dar ”oferta” președintelui Macron pică, oricum, într-un moment nepotrivit.