NATO și Europa

După prima zi a reuniunii NATO de la Bruxelles, Ministerul Apărărării semnala într-un comunicat că subiectul central a fost reprezentat de ”reforma Structurii de Comandă a NATO (…) în vederea adaptării Alianţei la noul mediu de securitate”. Ce-i drept, tonul sec al comunicatului nu lasă să se vadă importanța subiectului.

Din declarațiile Secretarului General, Jens Stoltenberg, a reieșit mai bine tensiunea momentului, căci reforma adoptată în aceste zile este prima mare schimbare de la sfârșitul Războiului Rece și, în ciuda faptului că s-a tot discutat despre noile amenințări, este prima decizie menită să pregătească NATO pentru o situație de război real cu o mare putere statală. A se înțelege în primul rând cu Rusia ale cărei manevre militare recente i-au obligat pe strategii NATO să admită că nu sunt pregătiți de război și că au nevoie de o nouă structură de comandă capabilă să declanșeze o mobilizare rapidă.

Pe de altă parte - și nici nu se putea altfel - NATO continuă să încurajeze dialogul cu Rusia, așa cum de altfel a subliniat în conferința de presă Jens Stoltenberg. Refuzând să comenteze despre presupusa instalare a unor lansatoare permanente de rachete Iskander în enclava rusă Kaliningrad, Secretarul General NATO a arătat că tocmai aceste suspiciuni motivează dorința NATO de a continua să discute în cadru organizat cu Rusia, care ar putea fi astfel stimulată să devină mai transparentă.

În ciuda faptului că atmosfera tot mai încărcată nu poate să bucure pe nimeni, o dinamizare a NATO este pe placul românilor, căci ei pot primi astfel o confirmare a rolului pe care aspiră să-l joace într-o alianță în care își pun toate speranțele. De altfel românii sunt printre puținii europeni care nu s-au simțit inconfortabil la această reuniune la care s-a pus cu acuitate din nou problema banilor.

Ministrul Apărării din Statele Unite, James Mattis, a reluat pe un ton apăsat avertismentul președintelui Donald Trump că SUA nu va mai continua să plătească pentru protecția Europei dacă aceasta nu înțelege că trebuie să contribuie la rândul ei. “America își va îndeplini obligațiile, a spus James Mattis, dar dacă țările dumneavoastră nu doresc ca noi să ne reducem contribuția la alianță, atunci fiecare capitală va trebui să susțină mai mult apărarea noastră comună”. De fapt, așa cum a observat toată lumea, a fost un ultimatum.

Dar așa cum spuneam, ministrul român nu s-a considerat vizat și, în plus, așa cum arată comunicatul oficial al MapN, secretarul Apărării din SUA i-a spus ministrului Mihai Fifor cu care a avut joi o întrevedere că ”România este un model în ceea ce privește alocările bugetare și investițiile pentru apărare, precum și prin susținerea constantă a operațiilor aliate”.

Asta înseamnă însă prea puțin în ansamblul alianței. SUA salută, desigur, eforturile unor țări ca România, dar așteaptă în primul rând ca Germania și Franța să aducă contribuții pe măsura forței lor economice de astăzi și care este incomparabil mai mare cu cea de după Război. Or, germanii și francezii par mai curând reticenți și înclinați să investească mai mulți bani într-o armată proprie. Oficial, ei interpretează proiectul propriu ca pe o forță complementară cu NATO, dar nu ascund că nu mai doresc să accepte superioritatea morală a americanilor și înrâurirea politică care decurge din ea. Lidera guvernului federal de la Berlin, Angela Merkel, a spus de mai multe ori în ultima vreme că, în circumstanța în care SUA nu mai doresc să se implice în marile probleme ale lumii, repliindu-se pe propriile interese, Europa se vede nevoită să-și construiască o forță defensivă proprie. Nu a scăpat nimănui că o asemenea argumentație sună mai curând ca un pretext, din moment ce americanii nu și-au diminuat cu nimic participarea, ba dimpotrivă. Dar Europa occidentală a ajuns să se gândească pe sine ca fiind adevăratul pol pozitiv în lumea de astăzi, fapt care antrenează inevitabil o schimbare a raporturilor cu Statele Unite. Cu precizarea că Estul ar trebui să primească un tratament distinct, deși nici el nu este pe de-a-ntregul unitar.

În orice caz, România este țara care suferă cel mai mult de pe urma acestor divergențe, căci întreaga sa politică externă este croită pe premisa unor raporturi transatlantice armonioase.