Noile partide de laborator

Cum au apărut partidele în România? Întrebarea se limitează la perioada de după 25 decembrie 1989, căci anterior comunismul distrusese orice cultură asociativă. După proclamaţia FSN care decreta liberatea asocierii politice şi anunţa alegeri libere au apărut în chip fulgerător mai multe partide care conservaseră în mod miraculos o parte din cultura politică interbelică: PNŢ, PNL şi PSD-ul condus de Sergiu Cunescu şi care se revendica de la social-democraţia epocii burgheze.

Toate aceste partide s-au născut din iniţiativa liberă a cetăţenilor români, din noul entuziasm democratic care părea să facă totul posibil. UDMR a apărut tot atunci, dar nu ca partid politic, ci ca asociaţie a minorităţilor pe baza unei legi din 1924 a persoanelor juridice. Imediat ca reacţie la organizarea politică rapidă a minorităţii maghiare din Transilvania a apărut Vatra Românească şi apoi din aceleaşi reţele de naţionalişti legaţi de fosta Securitate s-a înfiinţat şi PUNR-ul condus iniţial de pictorul Radu Ciontea.

Oamenii aceştia erau în general intelectuali de nivel mediu, naţionalişti ardeleni crescuţi în spiritul patriotismului ceauşist şi dacă nu erau neapărat colaboratori ai Securităţii erau plămădiţi din acelaşi aluat. Problema lor principală nu era lipsa de patriotism, ci lipsa de cultură şi de orizont. Securitatea a avut însă un rol major în organizarea acestor forţe politice concepute ca o contrapondere la apariţia Uniunii Democrate a Maghiarilor. Fără UDMR nu a fi existat niciodată PUNR şi nu este lipsit de semnificaţie că ambele grupări obţineau de regulă aceleaşi procente, ca în oglindă.

Un eveniment important, care ar trebui clarificat în toate detaliile sale, a fost micul război civil din martie 1990 de la Târgu Mureş. După acele întâmplări tragice a fost constituită o comisie parlamentară de anchetă care a lucrat mult şi a elaborat un raport neconcludent. Totuşi s-a aflat cel puţin un lucru: cineva i-a mobilizat pe locuitorii români ai satelor de primprejur chemându-i la Târgu Mureş împotriva ungurilor care ar fi pus la cale ample acţiuni iredentiste. Scenariul a fost identic cu cel care avea să se repete la Bucureşti în iunie, de astă dată cu minerii din Valea Jiului.

Aşadar cine i-a chemat pe ţăranii români contra ungurilor ca la 1848? Securitatea dezorientată de transformările care luau un curs radical trecea printr-o perioadă tulbure de redefinire a identităţii şi misiunii sale. Or, din vechea sa cultură, din etosul în care fusese formată un singur ingredient mai putea fi conservat: era naţionalismul în formele elaborate de Sergiu Nicolaescu, Adrian Păunescu, Iosif Constantin Drăgan şi mulţi alţii care îşi câştigaseră legitimitate la fel ca Ceauşescu criticând URSS pe faţă sau reabilitând aluziv pe mareşalul Antonescu.

Faptul că Securitatea lucra intens pe tema iredentismului maghiar nu era nici un secret prin anii 80. Activiştii de partid erau convocaţi periodic „la judeţ”, unde li se expunea tema pericolului maghiar. Anumite lucruri erau adevărate: studenţi unguri din toate centrele universitare se adunau prin anii 80 în tabere la lacul Sf. Ana, intonând cântece care evocau vechiul Ardeal din epoca Ungariei. Descompunerea comunismului peste tot în Europa de Est dezgheţa vechile conflicte şi reactiva naţionalismele ţinute sub obroc. Dar după 1989, când lucrurile tindeau să se clarifice şi vechile nemulţumiri să fie canalizate pe căile democraţiei parlamentare, implicarea Securităţii devenise cu totul dăunătoare. Unii din foştii studenţi iredentişti deveniseră paralementari UDMR şi cultivau o viziune politică cu adevărat liberală. Vechiul aparat de represiune nu aflase însă o altă cale de relegitimare şi continua, din nefericire, să alimenteze cu asiduitate naţionalismul Vetrei Româneşti şi PUNR-ului.

În toţi acei ani au existat însă şi alte partide construite în laborator, cum ar fi partidul agrarienilor condus de Victor Surdu, sau ceva mai târziu ApR-ul lui Teodor Meleşcanu. Dacă originea grupurilor satelite de pe orbita FSN-ului este limpede, nu ştim însă cine şi de ce iniţiat ApR ca disidenţă în cadrul partidului condus de Ion Iliescu. Putem presupune însă că, de astă dată, a existat o susţinere vestică pentru încurajarea unei grupări mai liberale şi mai adecvate integrării occidentale decât PDSR-ul lui Ion Iliescu. ApR a murit însă poate pentru că Iliescu şi Năstase, intuind perfect ce se petrece, au preluat ei cu energie rolul încredinţat ApR, ducând mai departe pregătirile de aderare la NATO şi UE. Meleşcanu care devenise inutil şi-a găsit un loc la liberali, unde a dormitat venerabil până când a primit un premiu pentru întreaga carieră.

Desigur că evenimentele apropiate nu mai au claritatea celor intrate deja în istorie. Nu este clar ce rol joacă noile partide de laborator: Nimeni şi nici măcar prietenii nu înţeleg ce vrea Mihai Răzvan Ungureanu cu Forţa Civică. E puţin mai clar proiectul Mişcării Populare, dar să nu ignorăm că ne aflăm în faţa aceluiaşi tip de construcţie de sus în jos, un partid de cabinet susţinut de preşedintele în exerciţiu care lucrează prin interpuşi. Totuşi este clar că o democraţie veritabilă nu are nicio legătură cu tipul acesta de partide sintetice.