Noua succesoare la tron şi decăderea monarhiei române

Principesa Margareta a devenit la exact 60 de ani de la abdicarea silită a Regelui Mihai în 30 dec 1947, „Principesa Moştenitoare a României“. Actul acesta strict necesar în ordine familială rămîne în rest doar unul simbolic. Este adevărat că la sfîrşitul anului trecut au apărut în presa din România mai multe articole ale unor scriitori cunoscuţi - cum este de pildă Cristian Bădiliţă - care au intentat proces opiniei publice româneşti pentru indiferenţa cu care priveşte ideea monarhică şi pentru lipsa de compasiune faţă de destinul Casei regale.

Ideea restaurării monarhiei cît şi simpatia faţă de Regele Mihai au avut într-adevăr un curs mereu descendent, ajungînd astăzi aproape de zero. Imediat după 1990, opoziţia democratică, indiferent de culoarea politica, exasperată de atotputernicia regimului Iliescu, a întreţinut ideea şi speranţa întoarcerii Regelui. Dar după 1997, adică după victoria CDR în alegeri, fie noii miniştrii şi parlamentari nu au mai considerat necesară instaurarea monarhiei, fie au văzut mai clar care sînt dificultăţile, pentru că atît ţărăniştii cît şi preşedintele Emil Constantinescu au evitatcu grijă subiectul.

Dar Regele Mihai, în ciuda acestei lipse de loialitate, a continuat să fie privit cu admiraţie şi cu speranţă.

La un moment dat însă cota însăşi a Regelui a scăzut dramatic. Acest lucru s-a petrecut după anul 2000, atunci cînd Guvernul Adrian Năstase a ruşit să coopteze Casa Regală în planurile sale de promovare a României. Principele Duda, viitorul “Principe Consort al Romaniei“, a deprins, ca un bun actor, gesturile şi conduita potrivită pentru rolul în care intrase şi a primit din partea Guvernului însărcinări discrete în diferite părţi ale lumii, iar familia regală a redobîndit o parte din proprietăţile cuvenite printr-o lege specială.

Faptul că Regele Mihai admitea restituirea proprietăţilor sale separat de restul societăţii şi înaintea unor concetăţeni obişnuiţi a făcut ca figura sa să se prăbuşească în ierarhia simbolică a românilor. Regele devenea un cetăţean de rînd, unul care părea guvernat nu de un interes superior, ci de obişnuitul şi democraticul interes personal. Ceea ce nu reuşiseră adversarii cei mai înverşunaţi denigrîndu-l fără încetare, a reuşit pactul discret încheiat cu Guvernul Năstase şi cu partidul foştilor comunişti.

Nu ştim dacă acest pact a avut roade reale în planul politicii externe, dar putem observa că Regele şi-a pierdut aura. La 60 de ani de la abdicare, românii au întîmpinat comemorarea cu indiferenţă.