Nu de Merkel e vorba. Ci de Europa şi democraţiile ei

Pe moment românii  se confruntă cu două viituri. Cu apele învolburate ale râurilor. Şi cu fărădelegea care, inundând spaţiul public, se legalizează pe calea acţiunilor parlamentare ale PSD et comp. şi se revarsă pe străzi, între altele prin intimidarea purtătorilor de tricouri, cerând o Românie "fără penali".

Şi totuşi, soarta democraţiei româneşti se joacă nu doar pe malurile Dâmboviţei. Ci şi la Berlin şi în capitala bavareză, München. Întrucât Germania conduce Europa, şi, de la un moment dat, o va face din nou, e esenţial ca europenii şi, nu în ultimul rând românii, să înţeleagă conflictul dintre Merkel, CDU şi stânga germană, pe de o parte, şi Horst Seehofer, CSU şi dreapta naţional-conservatoare pe de alta. Pentru că nu e un litigiu marginal, local, regional sau naţional. E european şi global. 

La început, în cauză a fost o bagatelă. Care s-a dovedit însă buturuga mică în stare să răstoarne lejer carul marii coaliţii. Iniţial s-a pus problema autorităţii ministrului german de interne, creştin-socialul bavarez Seehofer. Este el îndreptăţit să adopte măsuri naţionale de reglementare a migraţiei "secundare", în speţă să ordone poliţiei germane de frontieră să-i trimită de unde au venit pe migranţii şi refugiaţii înregistraţi în alte ţări europene, precum Grecia, Spania şi Italia?

Angela Merkel, cea masiv condamnată pentru deschiderea necontrolată a graniţelor în 2015, i-a refuzat ministrului ei de interne, al cărui partid regional, aliat cu creştin-democraţia cancelarei, se află sub presiunea populiştilor din AFD, dreptul de a reveni, legal şi juridic, la status quo ante. Deci la situaţia existentă înainte ca guvernul creştin-social-democrat al Angelei Merkel să arunce în aer, în 2015, varii norme şi acorduri europene, precum Regulamentul de la Dublin.

Când nu era o problemă să-i expediezi pe migranţii căutând adăpost pe principiul ubi bene, ibi patria, în ţările care ar fi trebuit să le proceseze din capul locului cererile de azil. 

Pe scurt, cancelara a refuzat categoric orice „soluţie naţională”. A propus, în schimb, ceea ce a numit o „rezolvare europeană”. Una care nu s-a putut găsi timp de ani de căutări febrile, dar pe care şefa CDU a clamat că ar fi obţinut-o la Consiliul European de vară.

În realitate, după cum a reieşit la o analiză mai atentă, din cele 14 ţări anunţate iniţial ca susţinând-o, doar Grecia Syrizei pare să-şi fi menţinut ferm angajamentul de a-i acorda înţelegere Angelei Merkel. În schimb, ţări cheie, ca Italia, au refuzat-o clar, cu o duritate egală snobărilor Germaniei în chestiunea migraţiei, afişate de ţările grupului de la Vişegrad. Iar altele par să se fi răzgândit între timp. Sau nu şi-au asumat nicio clipă ajutorul pe care cancelara susţine că l-ar fi promis

Cu toate acestea, din raţiuni tactice, şefa executivului german a continuat să-şi torpileze credibilitatea, afirmând, în mod fals, că ar fi dobândit de la partenerii ei continentali rezolvarea problemei de la graniţele germane. Ceea ce, potrivit ei, ar satisface şi doleanţele CSU şi ar salva şi ”ideea europeană”.

S-a văzut, fireşte, contrazisă net de liderul CSU Seehofer. Întru prezervarea propriei credibilităţi, a unităţii CDU-CSU şi a coaliţiei guvernamentale germane, şeful creştin-socialilor bavarezi şi al ministerului german de interne i-a propus, aşadar, cancelarei varii soluţii de compromis. Între care un eventual recurs la instrumente naţionale pentru ţările refuzând cooperarea cu Germania în materie de migraţie secundară.

Dar la Berlin, toate propunerile sale s–au văzut respinse cu superbie. Tratat în repetate rânduri, ore şi zile în şir, cu refuz, ca şi cum, potrivit fostului ministru german de interne, Hans-Peter Friedrich, cancelara i-ar fi vrut, cu tot dinadinsul, capul, Seehofer a sfâşit, în noaptea de duminică spre luni, prin a-şi oferi demisia din toate funcţiile. Şi prin a propune o ultimă rundă de negocieri.

Or, e net mai grea operaţiunea retransformării armăsarului în ţânţar, decât rapida metamorfoză contrară.  

În fond, conflictul dintre cele două partide-surori nu e pur şi simplu un litigiu politic, până la un punct, firesc. N-a fost determinat doar de ambiţii şi idiosincrazii  personale, ori de presiunile indirecte ale alegerilor regionale bavareze şi de perspectiva ca creştin-socialii să aibă de luptat, de acum încolo, pe termen lung, cu o redutabilă forţă politică precum AfD, la dreapta ei.

Taberele angrenate în bătălie duc o luptă pe viaţă şi pe moarte pe teme esenţiale. Pe tema  democraţiei, a Europei, a multiculturalismului, a multilateralismului, a noimei naţiunilor şi graniţelor lor, a conservatorismului.

Or, în chestiuni principiale, compromisurile sunt imposibile. Ca exponentă a stângii corecte politic, Merkel pare a se crede situată deasupra unor inconveniente nesemnifcative, a unor ”mărunţişuri” neplăcute, ca voinţa poporului. În timp ce popularitatea i se topeşte cancelarei văzând cu ochii, doborând record negativ după record negativ, Merkel continuă să fie susţinută în conflictul ei cu dreapta naţional-conservatoare a lui Seehofer de o parte din propriul ei partid, ca şi de întreaga suflare a elitei politice şi mediatice postmoderne.

De cealaltă parte a baricadei, partidul bavarez i-a rămas fidel şefului său. Iar propunerile şefului CSU sunt susţinute de o confortabilă majoritate a cetăţenilor germani.

Ar fi deci greşit să se creadă că niciuna din părţi nu mai poate câştiga această dispută. Cu ajutorul unei prese în bună măsură părtinitoare, ambele tabere, este adevărat, s-au discreditat vremelnic, ori durabil, masiv. Dar Seehofer şi-a oferit demisia din toate funcţiile. Merkel nu. Ceea ce va continua să-i sape şi popularitatea şi poziţia în fruntea CDU şi a guvernului.

Or, nu e un secret că tocmai concesiile ei faţă de grecii falimentari au dus la apariţia AfD, o formaţiune gonflată ulterior peste măsură de politica ei permisivă faţă de migranţi. Această politică a divizat mai întâi Europa, înainte de a scinda creştin-democraţia germană şi coaliţia guvernamentală.

Devine deci tot mai clar că, altfel decât demisia şefului CSU, plecarea ei de la cârma executivului şi a CDU a devenit, probabil, inevitabilă. Îmi pare a fi unicul demers în stare să ducă la refacerea unităţii conservatorilor germani, a grav polarizatei Republici Federale, a scindatei Uniuni Europene, precum şi la restabilirea credibilităţii democraţiilor, prin dezumflarea populismului. 

Poate şi la reconstrucţia punţilor transatlantice.   

Chiar dacă Merkel pare gata să mizeze pe un guvern minoritar şi e în stare să supravieţuiască politic, o vreme, despărţirii de creştin-socialii bavarezi, prin tolerarea executivului ei de către ecologişti şi alţi stângişti, nu e în cauză doar ea. Şi salvaţionismul ei. Europa, cu tot cu partea ei răsăriteană şi de la marginile imperiului sovietic, precum Republica Moldova, are imperioasă nevoie de o Germanie puternică şi democratică. N-o va avea cât timp este condusă de un cancelar cu zilele numărate.