O absență cu tâlc neclar

Nu putem încheia ”cronica” acestui an fără a consemna stângăcia neverosimilă cu care președintele Klaus Iohannis și-a exercitat, pentru prima dată de la alegerea sa, cea mai importantă prerogativă: desemnarea unui prim-ministru. Absența sa, care părea la început o retragere calculată din febrilitatea nevrotică a vieții politice și mediatice, a devenit, în mod cert, o neadecvare. Cu siguranță că președintele nu trebuie să intervină, seară de seară, în emisiunile politice de la televiziune și nici nu e necesar să fie ubicuu și atotștiutor, dar trebuie să fie acolo unde prezența sa este indispensabilă. Președintele era obligat, prin chiar misiunea sa constituțională, să inițieze consultări cu partidele politice, să fie o prezență activă în desemnarea unui prim-ministru și, de bună seamă, se cuvenea să anunțe personal deciziile sale și să le explice rațiunea.

Or, așa cum am văzut, nu a existat nicio consultare, căci președintele prins în mecanica unei logici virtuoase ”anticorupție” și-a tăiat singur punțile de dialog cu liderii politici care au câștigat alegerile. Subtextul acțiunii sale a fost, pesemne, acela că nu discută cu un politician condamnat, dar președintele ar fi trebuit să nu ignore motivele reale ale acelei condamnări și caracterul ei cel puțin ambiguu, care amestecă justiția cu politica, după cum ar fi trebuit să fie foarte atent la propriile sale conivențe cu acte cel putin reprobabile, dacă e să ne referim doar la susținerea unei șefe DNA al cărei plagiat a fost dovedit, chiar dacă negat de instituțiile statului. Președintele a făcut imensa greșeală de a se baricada pe o poziție de virtute statuară pe care, din păcate, nu o poate susține.

Iar de aici, probabil, s-a tras tăcerea sa și incapacitatea de a suține un dialog viu cu liderii politici și, în cele din urmă, cu societatea, dar tot de aici s-a tras și lipsa de respect pe care au manifestat-o, seară de seară la televiziune, politicienii PSD. Așa cum arătam cu altă ocazie, puterea reală nu stă doar în controlul mecanismelor statului, ci și în prețuirea reală de care te bucuri în societate.

Președintele nu a explicat decât indirect și pe ocolite de ce a refuzat învestirea primei persoane propuse, a omis apoi să inițieze o nouă rundă de consultări, l-a invitat, ce-i drept pe cel de-al doilea propus, cu care a avut o discuție de abia o jumătate de oră, dar a refuzat apoi orice altă apariție publică. Știrea desemnării unui premier cu rolul de a forma guvernul a fost dată prin comunicat de presă, ca și cum funcția prezidențială ar fi intrat în regim automat. Încă o dată un președinte plin de păcate ca Traian Băsescu are dreptate atunci când îi spune președintelui în exercițiu: ”Vă va fi greu să cereți relații instituționale corecte, atât timp cât dumneavoastră nu le generați prin propriul comportament.” Or, fostul președinte ar merita să fie ascultat cu mai multă atenție, căci este pățit.

Judecând în termeni strict politici, am asistat în ultimele zile la o manieră, ciudată ce-i drept, dar destul de grăitoare, prin care președintele Klaus Iohannis s-a dezis de guvernul PSD, deși s-a împăcat (în cele din urmă!) cu instalarea sa. E de înțeles. Ca președinte și ca viitor candidat la un nou mandat nu are nicio șansă dacă se lasă asimilat de adversarii politici. Liviu Dragnea a înțeles și el acest lucru și l-a acceptat ca ținând de logica intimă a politicului, atunci când a spus că președintele caută ”să se reinventeze”, profilându-se ca lider al Opoziției.

Întrebarea este dacă poți exercita funcția de lider prin absență și comunicate laconice. Să ni se îngăduie o comparație. Un serial recent de televiziune semnat de Paolo Sorrentino (autorul acelei splendide ”La Grande Bellezza”) trasează tabloul unei papalități cu totul insolite, inaugurate odată cu alegerea unui papă tânăr de origine americană. Contrar a ceea ce ne-am fi așteptat, noul papă nu este un reformator modernist, ci, dimpotrivă, un tradiționalist ”reacționar”. Dar cel mai șocant este modul său de a se ascunde la propriu, refuzând nu doar orice apariție publică, dar și publicarea oricărei fotografii. Tânărul papă (The Young Pope) caută să resusciteze credința cultivând misterul și distribuind comunicate severe. Acolo însă, în film, ascunderea și revelarea (epifania) sau economia misterului țin de logica însăși a religiei, or în politică numai ”prezența” contează, absența fiind asociată mereu cu o negativitate. Absența e legată de secret și de acțiune răuvoitoare sau pur și simplu de neputință. Absența e în cele din urmă vacanța funcției. Prin urmare, președintele României, dintr-un motiv sau altul, sugerează nu puterea care se refuză privirii ca să-și conserve eficacitatea, ci pur și simplu neputința.

Dar să nu încălcăm prea mult conveniențele de sfârșit de an și, în ciuda acestor comentarii mai curând pesimiste, să urăm tuturor actorilor politici înțelepciune și echilibru.