O convenţie care condamnă inegalitatea în faţa morţii

Potrivit datelor disponibile, mai mult de 68 000 de pacienţi europeni aşteptau un transplant de rinichi în cursul anului 2012. Dar, în condiţii de strictă legalitate, cei mai mulţi dintre ei nu vor reuşi niciodată să ajungă pe masa de operaţie. În aceste circumstanţe s-a creat o piaţă neagră extrem de prosperă, care, după unele evaluări neoficiale (Global Financial Integrity), ar putea ajunge la 1,2 miliarde de dolari anual. Organizaţia Mondială a Sănătăţii estimează că se fac cel puţin 10 000 de transplanturi clandestine în fiecare an. Bolnavi cu dare de mână caută prin intermediari specializaţi donatori săraci din lumea largă, dispuşi să renunţe la un organ pentru o anumită sumă de bani.”Turismul de transplant” a devenit o nouă motivaţie pentru ciudate călătorii în ţări exotice sau care abia dacă au început să existe pe harta politică, aşa cum este Kosovo.

Mobilizarea militanţilor pentru drepturile omului datorează foarte mult investigaţiilor lui Dick Marty, care în cuprinsul raportului redactat în 2010, sub auspiciile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, atrăgea atenţia asupra unor activităţi de un cinism neobişnuit, desfăşurate la Priştina pe fondul haosului provocat de război: ”mai multe indicii par a confirma că în perioada imediat următoare sfârşitului conflictului şi înainte ca forţele internaţionale să poată prelua cu adevărat controlul şi să stabilească un regim de minimă legalitate, prizonierii sârbi au fost supuşi unor operaţii de prelevare de organe, expediate apoi în străinătate în scopul transplantării lor”. Dick Marty prelua la rândul său alegaţiile Carlei Del Ponte din cartea în care consemnase experienţa sa ca procuror pe lângă Tribunalul Penal Internaţional pentru fosta Iugolsavie. (La caccia, Io e i criminali di guerra, 2008).

Armata de Eliberare din Kosovo (UCK) ar fi fost direct implicată în organizarea acestui comerţ. Acuzaţiile nu au fost dovedite în justiţie, dar, pe urmele acestui raport, o anchetă judiciară în toată regula condusă de procurorul Jonathan Ratel, un magistrat internaţional desemnat de msiunea europeană EULEX, a culminat în 2013 cu condamnarea a 5 medici implicaţi în cel mai mare caz de trafic de organe descoperit vreodată în Europa. Aşa cum atenţionaseră Carla Del Ponte şi Dick Marty, în centrul afacerii se afla clinica Medicus din Priştina.

Cazul a avut ramificaţiile sale politice. Elveţianul Dick Marty este acelaşi care a iniţiat investigaţiile în privinţa torturii practicate de CIA în închisorile ilegale înfiinţate pe teritoriul unor state europene aliate. La fel ca în cazul închisorilor CIA, traficul cu organe atingea responsabilitatea politică a aliaţilor SUA care bombardaseră Belgradul susţinând în schimb forţe de tipul UCK şi camuflând starea de haos care se instalase în noul Kosovo. Dar preocuparea îşi are legitimitatea ei care depăşeşte rivalităţile politice dintre Europa şi Statele Unite şi atinge problema dureroasă a diferenţelor tot mai mari dintre bogaţi şi săraci.

Yuval Harari, un tânăr istoric israelian foarte la modă şi prizat mai ales de pasionaţii de futurologie, spune că odată ce se va rezolva problema interfaţei dintre creierul omului şi calculator, omul însuşi va ieşi din închisoarea organicului şi se va revărsa în spaţiul nelimitat al anorganicului, iar, din acel moment, moartea va fi opţională. Dar simultan se va crea cea mai mare ruptură care a existat vreodată între bogaţi şi săracii care nu îşi vor permite „conectarea”, căci dacă săracii se vor fi consolat mereu cu egalitatea deplină în faţa morţii, din acel moment vor fi privaţi şi de ultima lor mângâiere. (Sapiens: A Brief History of Humankind, 2015)

Lăsând pe planul al doilea fantezia sa mesianico-progresistă, Yuval Harari pune degetul pe o rană dureroasă a lumii de azi în care un american sau olandez bogat poate supravieţui cumpărând un rinichi pe piaţa neagră în timp ce pacientul sărac va fi nevoit să aştepte. Cu siguranţă că sentimentul provocat de această inegalitate în faţa bolii (şi morţii ca termen) a fost motorul principal al noii Convenţii a Consiliului Europei.

Sub aspect juridic, Consiliul Europei caută să creeze o plasă legală foarte deasă din care să nu scape niciun actor implicat în traficul de organe, fie că este vorba de intermediari care caută donatorii în lumea largă, transportatori, depozitari, fie proprietari de clinică sau medici chirurgi. Convenţia îndeamnă statele semnatare să acopere toate unghiurile şi să coopereze, în aşa fel încât piaţa organelor să fie complet eradicată. Potrivit gândirii care animă Consiliul Europei, donarea gratuită de organe este dezirabilă, dar cea însoţită de un avantaj material este de condamnat.

Bineînţeles că probema nu e lipsită de controversă. Liberalismul riguros susţine că ar trebui să fie permisă orice relaţie de schimb între persoane adulte şi responsabile. Prostituţia, homosexualitatea, incestul, gestaţia pentru alte persoane, adică toate aceste practici condamnate de morala religioasă a marilor monoteisme, tind să devină tot mai acceptate în societăţile occidentale în virtutea acestui raţionament liberal. Aşadar, de ce nu ar fi tolerabil şi traficul de organe? Dacă e de la sine înţeles că prelevarea de organe de la prizonierii de război este abominabilă, nu este la fel de clar, pe terenul gândirii liberale, de ce s-ar interzice vânzarea liber consimţită a unui rinichi.

În termenii stricţi ai liberalismului, Consiliul Europei nu poate produce o argumentaţie riguroasă, fiind nevoită să recurgă la o pârghie din sfera sensibilităţii. De fapt, aşa cum am arătat mai sus, fără sentimentul injustiţiei pe care o suportă donatorul lipsit de orice alte resurse şi, totodată, bolnavul sărac aflat pe listele de aşteptare, interzicerea traficului nu ar părea suficient motivată.

Ca să intre în vigoare, Convenţia va trebui să fie semnată şi ratificată de un număr de cel puţin 5 state membre. Dezbaterile care vor urma vor fi extrem de importante pentru societăţile în care vom trăi în următoarele decenii. În esenţă, noua Convenţie a Consiliului Europei este îndreptată împotriva bogaţilor preocupaţi să-şi asigure o soartă de excepţie aici şi acum şi, prin aceasta, este infuzată de cel mai pur spirit egalitar. Dar ceea ce propune ea în practică este extragerea donării de organe din cadrul comerţului dintre oameni şi plasarea lui într-un spaţiu distinct al gratuităţii şi generozităţii. Fie că sunt conştienţi, fie că nu, promotorii Convenţiei propun un spaţiu interzis tranzacţiilor, care seamănă destul de bine cu definiţia sacralităţii.

Din acest motiv este posibil ca documentul să aibe succes şi să intre în vigoare, căci va reuni de partea sa nu doar stânga egalitară, ci şi spiritele conservatoare, bucuroase să constate cum, într-o manieră ironică, vederile lor par să mai aibă câştig de cauză.