O integrare europeană infrapolitică

Care sunt explicaţiile absenteismului la alegerile europene? Există cu siguranţă explicaţii generale, aplicabile peste tot, dar şi cauze particulare. În România, de pildă, alegerile europene sunt ignorate poate pentru că nu există sentimentul incluziunii politice reale. Cetăţeanul român îşi pune mari speranţe în Europa, dar nu la nivelul mare al dezbaterilor şi legilor europene, ci mai curând la nivel infrapolitic.

Românul este de regulă ”migrant” şi resimte libertatea de circulaţie nu atât ca pe un rezultat al politicii la nivel înalt, cât al relaţiilor personale şi spontaneităţii sociale. Libertatea de circulaţie în Europa exista în Evul Mediu, ea fiind limitată drastic de apariţia statelor naţionale. Multe studii recente au pus în lumină nu doar marea mobilitate a tuturor claselor sociale în Evul Mediu, dar şi pragmatismul juridic al drepturilor oferite străinilor. Documentele privitoare la constrângerile aplicate ţăranilor aserviţi ilustrează tocmai libertăţile care urmau să fie limitate.

Or, nu este exclus ca românii a căror tradiţie statală nu e foarte veche să perceapă libertatea de a traversa Europa ca pe un preexistent şi nu ca pe un acquis al politicii europene recente. Ar putea fi acesta un motiv pentru care alegătorii români nu înţeleg deloc importanţa alegerilor europene. În orice caz ar fi greu de explicat altfel contradicţia între ataşamentul foarte larg al românilor faţă de UE (dovedit fără urmă de îndoială de toate sondajele de opinie) şi absenţa masivă de la vot. În alte ţări, şi mai cu seamă în cele occidentale, absentesimul este legat de neîncrederea în Europa şi de opiniile tot mai răspândite că UE este o construcţie nedemocratică. Mobilizarea euroscepticilor este o tactică de ultimă oră, dar în anii anteriori, neîncrederea era tratată prin ignorarea alegerilor europene.

Comparaţia cu Polonia ar pune şi mai bine în lumină caracaterul infrapolitic al integrării europene româneşti. Polonezii au pus condiţii precise în cursul negocierii Tratatului de la Lisabona privitoare la protejarea legislaţiei conservatoare în materie societală, ceea ce arată că ei au încercat să protejeze un conţinut propriu prin afirmare făţişă şi nu prin eludare. Conservatorii catolici polonezi au cerut de exemplu ca UE să nu impună Poloniei legislaţia legată de avortul nelimitat. Există şi în România un fond conservator, afiliat creştinismului ortodox, dar care, până recent, nu a avut curajul de a se manifesta, lăsând iniţiativa progresiştilor liberali. La Strasbourg, dreapta românească este reprezentată de deputaţi care, spre deosebire de colegii de grup polonezi, votează de regulă cu stânga progresistă. Este de semnalat faptul că la alegerile europene din 2014 se vor prezenta şi în România mai mulţi candidaţi conservatori, dar care nu au o legătură directă sau chiar nicio legătură cu PDL sau cu PMP. Ataşamentul unei părţi consistente din societate românească faţă de tradiţia creştină răsăriteană nu a fost până acum deloc reprezentat la Bruxelles. Cauza mai profundă ar putea fi aceeaşi inserţie europeană infrapolitică de care vorbeam mai sus, acelaşi mod de integrare pe sub structurile politice mari, care tinde să fie corectat, dar cu destulă timiditate.

Dezinteresul faţă de alegerile europene în România ar putea avea ca sursă şi sentimentul că grupurile care merg la Strasbourg nu au de fapt o legătură puternică cu societatea românească concretă. E adevărat că toţi deputaţii europeni din România pledează cu zel pentru libera circulaţie a persoanelor, dar este un fel îngust de a reprezenta societatea în Parlamentul European.

Toate acestea acutizează sentimentul că politica europeană este ceva foarte îndepărtat, că este un plan inaccesibil, care ar putea fi, prin urmare, ignorat sau, după caz, eludat.