O nouă versiune a unei politici compromise

Nu s-a subliniat îndeajuns că este incorect să mobilizezi forţe partizane împotriva guvernului şi a foştilor comilitoni din poziţia de preşedinte de republică. Traian Băsescu şi-a creat desigur anumite acoperiri legale, delegând diverse activităţi unor colaboratori ca Marian Preda sau Eugen Tomac, dar în fapt ceea ce întreprinde încalcă limitele Constituţiei.

Preşedintele are acoperire formală, dar nu ignoră nimeni şi nici el nu ascunde cu adevărat că este şeful de facto al noului partid. Preşedintele nu poate declara el însuşi că este şeful Mişcării Populare, dar pe de altă parte face tot ce îi stă în putinţă ca lumea să afle. Altfel noul partid nu ar avea sens.

Una din marile probleme ale politicii româneşti rezidă în dubla măsură. Ceea ce nu i s-ar fi iertat, pe bună dreptate lui Ion Iliescu, i se trece cu vederea lui Traian Băsescu. Şi nu oricum, ci cu zâmbete complice. Aşadar elita „dreptei” care s-a prezentat pe sine ca minoritatea civilizatoare a societăţii, nu crede că respectul strict al Constituţiei este cu adevărat important: în definitiv suntem în ţara lui Caragiale! Adică în ţara în care gravitatea este mereu deturnată; în care totul trăieşte sub semnul aproximativului!

A fost o vreme în care caragialismul românilor era subiect de exasperare. La începtul secolului trecut, Camil Petrescu bunăoară îl concepea pe Gelu Ruscanu ca pe un caracter puternic menit să reziste acestei „politici” a derogărilor nesfârşite, iar, culmea, Mitică devenea el însuşi o fire surprinzător de gravă. E adevărat că „absolutul” justiţiar al unui om de stânga cum era jurnalistul din „Jocul ielelor” ne pare puţin neliniştitor, căci înţelegem astăzi mai multe din sursele totalitarismului camuflat în înfăţişări morale, dar pe vremea lui era cu siguranţă reacţia polemică la relativismul prea larg al societăţii.

Astăzi nici măcar această revoltă nu se mai produce, decât în forme ele însele relative. Cu alte cuvinte, am ajuns ca gravitatea însăşi să pretindă derogări. De pildă, avocaţii inflexibili ai europenităţii ca respect faţă de reguli închid ochii când vine vorba de abaterile Preşedintelui! Ei sunt gravi, dar numai câteodată. Şi lumea recade fatalmente în relativul complice al lui Caragiale.

Dar nici trimiterea aceasta obsesivă la Caragiale nu este bună, căci ne deprinde cu verdicte leneşe şi, în fondul lor, indulgente. E ca şi cum ai spune că „aşa sunt românii şi nu ai ce le face”! Cel care trimite la lumea lui Caragiale ca explicaţie invariabilă pentru orice, refuză de fapt să se implice, evită să judece şi să rişte, scăpând uşor prin ironie.

E greu dacă nu imposibil în aceste condiţi să construieşti o politică mai serioasă. Degeaba se fac partide noi cu programe ambiţioase, degeaba se fac noi recrutări dacă derogările de la normele Constituţiei sunt antrenate în însuşi efortul constitutiv. Un partid nou înfiinţat prin derogare de la Constituţie (adică iniţiat de preşedintele în exerciţiu al Republicii!) nu are cum să devină respectuos faţă de norme. El va deveni un partid ca oricare altul, care va gândi politica în logica strâmtă a grupului şi care se va bate „să facă jocurile” la Curtea Constituţională. Un asemenea partid nu va face decât să aducă la lumina zilei o nouă versiune a unei politici compromise.