O publicaţie de 22 de carate

Nu-mi pot reprima emoţia ori de câte ori îmi amintesc de clipa în care, în Germania fiind, am ţinut pentru prima dată în mână revista 22. Apărută la Bucureşti, publicaţia, a cărei denumire denota simplu data ieşirii României, la 22 decembrie 1989, din negura ceauşistă, conţinea un număr apreciabil de articole şi semnături ce, până la acea dată, nu puteau fi publicate decât în occident.

De-atunci 22, mai mult decât orice revistă culturală, şi-a consolidat permanent reputaţia de publicaţie independentă a societăţii civile, devenind treptat un simbol al luptei pentru respectarea drepturilor omului, pentru o societate deschisă, democratică şi pentru statul de drept.

Este fără îndoială cu totul remarcabilă longevitatea acestei publicaţii intelectuale sobre. Multe alte gazete culturale similare au apărut si dispărut meteoric din 1989 încoace, învinse fiind de legile implacabile ale pieţii şi de dificultăţile unei tranziţii dintre cele mai complexe. Cel puţin la fel de notabil este faptul că, de-a lungul celor două decenii de la prima ei apariţie, revista 22 a reuşit să-şi păstreze intactă independenţa.

În peisajul publicistic românesc, dominat de o mass media hipercomercializată, agresivă, partizană şi nu arareori coruptă ori frizând gregaritatea, apariţia fără hiat a acestui săptămânal românesc dedicat reflectării critice a realităţii are, în registrul celor spirituale, o valoare de piatră preţioasă.

Luptând constant pentru adevăr, pentru deschiderea societăţii şi occidentalizarea ei, pentru delestarea ei de reflexele inculcate românilor de-a lungul deceniilor de robie şi de represiune, revista 22 a oferit o platformă publicistică tuturor marilor nume ale spiritualităţii româneşti post totalitare.

N-a existat nici un accident al istoriei româneşti postdecembriste pe care 22 să nu-l tematizeze. Nu s-a petrecut nici un eveniment major căruia să nu-i confere transparenţa necesară înţelegerii lui autentice de către un public prostit sistematic, decenii la rând, de propaganda insidioasă a regimului comunist.

Nu i-a scăpat nici un dosar important al tranziţiei, de la mineriade la decomunizare; de la reforma justiţiei la lupta împotriva corupţiei; de la chestiunea monarhiei constituţionale şi denigrarea ei postcomunistă până la derapajele recente ale unor membri ai casei regale; de la chestiunea lustraţiei şi minciuna cu televiziunea, la complicitatea unei bune părţi a clasei politice cu nucleul oligarhic postcomunist si post securist care a preluat puterea reală în România după prăbuşirea regimului Ceauşescu.

În toate dezbaterile semnificative, publicaţia s-a plasat constant şi consistent de partea revoluţiei morale, de partea libertăţii, a celei de expresie în mod special, de partea adevărului şi a dreptăţii, de partea reformei veritabile menită să facă viabilă România mileniului 3.

De-a lungul vremii, 22 n-a putut evita fireşte unele erori. Eşecurile revistei, dincolo de aceste puţine şi neglijabile deraieri, sunt cele ale societăţii civile româneşti, care n-a reuşit să-i mobilizeze întotdeauna în mod suficient pe români.

Dar numai cine nu munceşte nu greşeşte. Or, publicaţia, supusă în repetate instanţe unor presiuni dintre cele mai puternice din partea inamicilor ei, a muncit din greu. Nu odată s-a văzut nevoită să se despartă de unii din pilonii zilei Z, de unii din oamenii grei ai primului ei ceas, care, la rândul lor, se despărţiseră de idealurile revistei.

A făcut bine, devreme ce, la aniversarea a o mie şi unul de numere, 22 are toate motivele să privească înapoi fără mânie, dar cu mândrie, ca la un sacerdoţiu, ca la un serviciu de mare cinste şi onoare, depus în numele binelui comun al tuturor românilor. De acum încolo 22 va apărea cu un format nou, unul modern. N-avem decât să-i dorim succes. La mulţi ani, 22.

Autor: Petre Iancu
Redactor: Rodica Binder