Oportunismul care ne omoară democraţiile

Preşedintele american s-a văzut euforic elogiat în mediile româneşti, pentru că, în contextul vizitei lui Klaus Iohannis la Casa Albă, a dat impresia că ajută România să abandoneze ispita orientală, sino-ruso-turcă, determinând guvernele pesediste din ultimii şase ani să cocheteze cu tiraniile răsăritene. Or, acelaşi Donald Trump a făcut-o de oaie, în prezenţa lui Iohannis, afirmând stupizenia, instantaneu amendată de vesteuropeni, potrivit căreia s-ar impune reinserţia Rusiei în grupul G7. Ca şi cum Trump n-ar şti cine e Putin şi ce face dictatorul de la Moscova cu Rusia. Şi cu lumea largă.

Ca şi cum liderul lumii libere n-ar înţelege că omologul său rus a făcut harcea parcea dreptul internaţional, violând integritatea Ucrainei, din  care, pe model stalinist, a smuls şi a anexat ori îmbârligat în sângeroase războaie civile hălci mari de teritorii. Să fi uitat el, subit, că acelaşi Putin, şeful unui stat poliţienesc, e complicele activ al unui criminal în masă, care continuă să işte băi de sânge, ca liderul sirian Assad? Să n-aibă oare consilieri care să-i explice miza unor sancţiuni? Nu e prea greu de priceput că, lăsat nepedepsit, Putin lansează un persistent semnal, potrivit căruia nu contează ce crime abominabile comite un dictator. Va continua să se bucure de toate avantajele familiei naţiunilor civilizate, de vreme ce acestora din urmă le lipseşte în satul global suflul, tăria, tenacitatea şi claritatea morală necesare restabilirii dreptăţii în lume.

Trump, care nu e la prima gafă politică externă, dar căruia în mod abject i se mai pune-n cârcă, politicianist, şi un fals antisemitism, s-a văzut prompt şi just amendat de Germania, Franţa şi Marea Britanie. Pe bună dreptate s-au repezit puterile europene să respingă neghioaba propunere americană a recooptării Rusiei în grupul celor mai avansate economii. Dar ce să vezi. Franţa şi Germania fuseseră anterior ţările cele mai active în jenanta reprimire a impenitentei Rusii în Consiliul Europei, în care Moscova fusese pe drept marginalizată după anexarea Crimeei invadate de omuleţii verzi ai lui Putin. Cât de prooccidentali sunt, prin urmare, toţi aceşti lideri occidentali şi organizaţiile lor zburătoare?

Duplicitatea ilustrată de politica faţă de Rusia nu e izolată. De la Trump la Merkel şi de la Macron la premieri ca Pedro Sanchez, nu prea există preşedinţi ori şefi de guvern occidentali care să nu exalte la orice ocazie ”valorile” zise ”europene”, ale democraţiei şi statului de drept.

Dacă nu e vorba de China comunistă, de care mai toţi (cu excepţia lui Trump în chestiunea Hong Kongului) se feresc ca dracul de tămâie, că deh, imperiul şantjează cu suprimarea de tranzacţii mănoase, puţini sunt dregătorii apuseni care scapă vreun prilej de a se bate cu pumnii în piept. Puţini ezită să avertizeze, încruntaţi, dictaturile. Ori să exalte lăcrimos memoria victimelor represiunii, ale antisemitismului, ale terorii şi ale totalitarismelor. De pildă morţii Holocaustului. Sau ai Inchiziţiei.

Net mai greu le e, însă, cu practica. Şi cu evreii vii. Vai de capul urmaşilor celor sacrificaţi în numele Bisericii Catolice şi-al evreului Iisus şi siliţi, în Spania sfârşitului de secol al XV-lea, să ia cu sutele de mii calea pribegiei, dacă au comis eroarea de a lua de bune făgăduielile oficialilor spanioli.

Pradă unui puseu de generozitate cu mari beneficii de imagine, Spania contemporană recoltase cu nişte ani în urmă fierbinţi elogii şi aplauze la scenă deschisă pentru decizia de a le reda cetăţenia urmaşilor rătăciţi pe toate meridianele ai evreilor expulzaţi samavolnic de regii catolici ai Spaniei medievale. Mai nou, presa semnalează eşecul lamentabil al proiectului de lege menit să le refurnizeze sefarzilor naţionalitatea care li se luase cândva cu japca, dimpreună cu averile lor imobile.

Dar proiectul menit ”să repare istorica nedreptate” e atât de împovărat şi de grevat de obstacole birocratice, lingvistice, culturale şi financiare, încât ”repatrierea sefarzilor” poate fi cotată drept sinonimul unei întreprinderi nu mai puţin absurde decât teatrul lui Eugen Ionescu.  

Un acces de similară dărnicie a avut şi Germania postbelică. Pentru care, în virtutea asumării infernalului trecut nazist, lupta împotriva antisemitismului care a dus la exterminarea a şase milioane de evrei şi garantarea existenţei statului evreu constituie, oficial, priorităţi şi raţiune de stat. Republica Federală, care în numele omeniei a primit doar în 2015, fără vreo oprelişte, un milion de refugiaţi şi de migranţi musulmani şi alte sute de mii anual, de-atunci încoace, dispune de o Constituţie care le garantează repatrierea evreilor fugiţi din Germania nazistă. Dar administraţia, legile şi birocraţii contrazic legea fundamentală în aşa un hal, încât câteva sute de descendenţi ai israeliţilor şi ai urmaşilor celor prigoniţi în numele prezumtivei superiorităţi a rasei germane îşi pot pune pofta în cui. Mulţi au rămas cu buza umflată. Degeaba s-a gândit de pildă britanicul Stefan Feuchtwang să scape de urmările Brexitului prin obţinerea cetăţenia germană. Având un tată austriac şi o mamă nemţoaică i s-a tratat cererea cu refuz, întrucât până în anii 50, cetăţenia se transmitea pe linie paternă.

”Societatea germană”, regretă şi disidentul chinez Ai Wei Wei, care trăieşte la Berlin, ”îl foloseşte pe el ca decoraţie, menită să ilustreze bunele ei intenţii. Dar tace dibaci ori de câte ori e vorba să susţină lupta pentru libertate a tinerilor din Hong Kong, ori să protesteze împotriva opresiunii exercitate de regimul de la Beijing”. Din unghiul tiranilor, vestul nu reprezintă decât o adunătură de profitori, dând din gură locvace spre a evoca drepturile omului, în timp ce-i interesează exclusiv căpătuiala.

Rezultatul falimentului moral manifestat în făţărnicie, duplicitate şi ipocrizie? Discreditarea totală. Dependenţa politică de dictaturi şi regimuri totalitare. Şi infarctul libertăţii.