Orbecăiri

Există războaie şi războaie. Unele se poartă parţial prin interpuşi, dar se găsesc destui interesaţi să dezmintă până şi existenţa lor. Altele, chiar admise deschis şi derulate pe faţă, sunt încurcate rău şi durează uimitor de mult. Nu puţine reclamă, spre a fi câştigate, oarece fapte şi merite deosebite, de natură să convingă Providenţa să intre, miraculos, în acţiune.

Precedent biblic şi fundal istoric

În deşert, în primul conflict militar impus israeliţilor după exodul din robie, amaleciţii n-ar fi putut fi învinşi de luptătorii conduşi de Iisus, fiul lui Navi, dacă, în timp ce ai săi se băteau cu arma în mână, Moise n-ar fi implorat Cerul, ţinându-şi braţele ridicate. Care, obosind, au trebuit susţinute, întrucât poporul ales se vedea înfrânt, ori de câte ori mâinile proorocului nu se mai îndreptau către tărie. Ba a mai fost nevoie şi de oprirea soarelui şi fixarea lui de firmanent pentru ca biruinţa celor pe nedrept agresaţi să poată avea loc.

Nici actualul război din estul Ucrainei nu e indiferent moral, chiar dacă Palatele boltei cereşti au dispărut în fundal, făcând loc rachetelor şi aviaţiei militare. Şi de această dată se ciocnesc neamuri înrudite. Ucrainenii şi ruşii sunt, ca israeliţii şi amaleciţii, de aceeaşi obârşie, vorbesc graiuri foarte apropiate, împărtăşesc o îndelungată istorie comună, cu bune şi rele de ambele părţi, dar s-au dispărţit net, la un moment dat.

Disocierea a avut loc atunci când, în majoritatea lor, ucrainenii s-au hotărât să divorţeze de autocraţia putinistă, de utopia neofascită a imperiului eurasiatic şi s-o apuce fără echivoc spre UE şi democraţia liberală.

De partea cui este dreptatea?

Încât, la un an de la izbucnirea lui, în februarie 2014, ar trebui să fie clar ce miză reală are conflictul dintre cele două naţiuni. La mijloc e dreptul la autodeterminare al unora şi-o agresiune a celorlalţi, provocată în numele unei dubioase ideologii neoimperialiste cu revendicări naţionaliste şi etniciste de felul celor invocate în anii 30 ai veacului trecut de Hitler spre a justifica expansiunea celui de-al Treilea Reich.

Că Rusia nu recunoaşte oficial că ar fi parte din acest conflict, stăruind să afirme că a ar fi unul strict civil, ucrainean, nu schimbă lucrurile defel. Căci până şi susţinătorii de extremă stânga şi dreapta ai Moscovei, din vest, admit că Rusia lui Putin susţine deschis, cu arme şi forţe una din taberele angrenate în litigiu.

Moralmente, chestiunea e deci tranşată. Dreptatea e mai degrabă de partea Ucrainei decât a Rusiei, chiar dacă adepţii occidentali ai lui Putin se străduiesc din răsputeri să acţioneze lansatoarele de ceaţă afirmând că, la rigoare, ar fi vina occidentului de a se fi apropiat excesiv de Moscova, extinzându-se spre vest. E vorba aici, vădit, de un argument falacios, devreme ce naţiunile din fostul bloc sovietic şi comunist au vrut şi vor ele însele, în genere, chiar şi când încap pe mâna unor lideri crapuloşi, să se integreze în structurile euroatlantice, o voinţă, desigur, legitimă, în baza dreptului popoarelor la autodeterminare.

Nu mai puţin clară e deci şi situaţia din unghiul dreptului internaţional. Moscova şi-a bătut joc cum a vrut de legile şi regulile dreptului internaţional, premiţând convieţuirea paşnică şi civilizată a celor mari şi tari cu cei mai mici şi mai slabi. În numele dreptului celui mai tare a infiltrat şi răpit Crimeea şi a anexat-o, călcând în continuare în picioare cu maximă brutalitate, prevederile dreptului internaţional.

Ce s-a făcut. Ce-i de făcut de-acum încolo

Repetatele tentative internaţionale de mediere au dat greş. În replică, lumea liberă a impus nişte sancţiuni care nu s-au dovedit eficiente în suficientă măsură, întrucât au slăbit sensibil economia rusă fără să determine însă Moscova să pună capăt agresiunilor şi unilateralei expansiuni teritoriale şi să înceapă să respecte reguli, tratate şi acorduri.

Dar politic şi militar ce-ar fi de întreprins? Nimic? Nimic! Ca nu cumva să ajungem să escaladăm! - propun, în esenţă, reprezentanţii stângii şi extremei stângi occidentale susţinuţi de extrema dreaptă, şi ea pro-putinistă. Şi unii şi alţii ştiu bine că, în acest caz, Rusia îşi va continua înaintarea spre Odessa, Transnistria şi Republica Moldova, sfârtecând bucată cu bucată Ucraina. Iar apoi, D-zeu cu mila. Dar, afirmă adversarii exportului de arme, s-ar evita o cursă a înarmărilor şi riscul unei ciocniri directe a alianţei cu Rusia.

Pe acest fundal, americanii, rămaşi, ca şi germanii, fideli maximei potrivit căreia vestul nu va interveni cu forţe proprii în acest conflict, se agită. Unii o fac din raţiuni morale, ori spre a susţine dreptul internaţional, indignaţi de constantele vărsări de sânge şi exasperaţi de hotărârea Moscovei de a viola orice acord, inclusiv pe cel din Minsk.

Alţii vor să se activeze din prudenţă politică. Fiindcă o minimă luciditate implică înţelegerea faptului că un agresor gen Putin se simte încurajat de preţul prea redus al agresiunii sale şi întărit de lipsa de curaj şi de reacţie fermă a celor care l-ar putea opri, dacă n-ar da dovadă de laşitate ori de orbire.

Între a nu face nimic şi a interveni militar există, de această dată, o cale de mijloc. Livrarea de arsenale ofensive celor care se apără. Ori măcar de arme defensive.

Tergiversări occidentale

Două prestigioase think-tank-uri americane (din care unul de stânga, în speţă Brookings Institution, precum şi Atlantic Council, cu gânditori de centru-dreapta) s-au dezmeticit într-un târziu şi au constatat, în fine, că la Kremlin agresiunea va continua dacă lumea liberă nu dă o replică mai consistentă expansiunii. Susţinute de unii membri ai administraţiei, concluziile ambelor think-tank-uri favorizează clar ajutorarea militară a Ucrainei prin livrări de arme. Ar fi vorba de o asistenţă în valoare de trei miliarde de dolari, care să conţină arme defensive, drone, arme anti-tank, echipament radar.

Dar preşedintele Obama mizează în continuare pe multilateralism. În speţă pe cooperarea cu Germania. Care a exclus livrări de arme către Ucraina. Cancelara, al cărei guvern e principalul partner de dialog occidental al Kremlinului şi-a reiterat la Budapesta opinia, potrivit căreia "conflictul nu se poate rezolva militar". În mod vădit, Vladimir Putin e de cu totul altă părere. În timp ce-şi bate joc de orice autentică noţiune de dialog, liderul rus nu se jenează să ducă o politică a faptului împlinit.

Date fiind ezitările americano-germane, ucrainenii, care au nevoie de o rapidă modernizare şi eficientizare a armatei, vor trebui să-şi pună pofta în cui. Cel puţin până la întrevederea de luni, dintre Angela Merkel şi Barack Obama. Între timp presiunile vor lua amploare. Amânările sau ezitările, oricât de bine intenţionate ar fi, nu înlocuiesc soluţia.

Nici stridenţa celor care afirmă că a ajuta Ucraina ar echivala cu pusul de paie pe foc, amplificând riscul unui război între NATO şi Rusia nu se poate substitui argumentelor. De pildă celui istoric, potrivit căruia cel de-al doilea Război Mondial, cu tot cortegiul său de hecatombe ar fi fost evitabil, dacă Vestul n-ar fi orbecăit impardonabil, cantonându-se interminabil în împăciuitorism, atunci când i-ar fi trebuit hotărâre şi-o replică în forţă la provocările naziste.

În estul Ucrainei războiul e în toi şi se apropie de frontierele UE şi NATO, iar reţinerea prudentă nu-l va face să dispară în neant, aşa cum nici exportul de arme n-ar mai putea modifica ceva în funciara ostilitate antioccidentală a propagandiştilor şi ideologilor Kremlinului. Dacă nu vrea să se umple de ridicol şi să rişte se vadă implicat, la un moment dat, cu oşteni proprii în acest conflict, Vestul nu mai poate sta prea mult pe margine. Căci nu l-ar ajuta probabil să ridice mâinile spre Cer, ca odinioară Moise, nădăjduind pios într-un miracol şi în efectul actualelor sancţiuni.