Orbirea ideologică

De câteva zile asistăm la un scandal nou în politica românească, unul legat de SPP, serviciul care asigură protecția demnitarilor. Spectaculos și demonstrativ, întregul guvern a renunțat la protecția SPP pentru a da mai multă tărie acuzațiilor pe care le formulase liderul PSD, Liviu Dragnea. Cu siguranță că este o lovitură pentru acest serviciu, căci credibilitatea sa este umbrită. Vineri, acuzațiile s-au amplificat, de data aceasta în contextul ”dosarului Black Cube”. Ieșind de la DIICOT, fostul ofițer SRI, Daniel Dragomir, a făcut o declarație și mai tăioasă: ”Horodniceanu să se hotărască. Ori trimite acest dosar în judecată şi toată lumea are acces la dosar. Şi acolo veţi vedea ce convorbiri au existat între doamna Kövesi şi domnul Pahonţu, cum s-a sesizat domnul Pahonţu în acest dosar, sunt foarte multe lucruri interesante în acest dosar” (Mediafax).

Pentru cine nu știe, Pahonțu este șeful SPP, adică principalul acuzat din cadrul serviciului. Nu a scăpat nici SRI de acuzații, serviciul fiind potrivit lui Daniel Dragomir implicat și el în mod ilegal. Declarațiile fostului ofițer SRI au fost mult mai cuprinzătoare, dar să reținem doar că SPP nu face obiectul unor învinuiri cu totul noi și separate de restul, serviciul fiind în opinia acuzatorilor împlicat într-o structură operativă ilegală alături de SRI și DNA. Scandalul cel nou nu este decât continuarea celui vechi privitor la implicarea nepermisă a SRI în desfășurarea proceselor penale.

Acuzațiile acestea vor trebui dovedite, de aceea nici nu insistăm acum asupra lor. Ne surprinde însă că o parte din presă dă impresia că știe de pe acum că SPP este un serviciu impecabil și că acuzatorii sunt mincinoși și animați de cele mai întunecate intenții. Este, teoretic, posibil, dar cum poți ști acest lucru mai înainte de a fi întreprins cea mai mică investigație?

Impresia tot mai puternică pe care o lasă viața publică românească este că faptele nu mai contează și că politicieni, ziariști de profesie și suporteri politici sunt animați de ferme convingeri apriori. Dacă unii pretind că SRI și-a depășit atribuțiile, intervenind dincolo de limitele legale în desfășurarea unor procese, ceilalți îi denunță prompt pe primii drept bandă de calomniatori, dar mai înainte de a fi încercat să verifice faptele. Dacă acuzatorii sunt cu preponderență, deși nu exclusiv, militanți PSD, simpatizanții ”dreptei” se simt obligați să le respingă automat și disprețuitor acuzațiile. S-a creat un reflex condiționat, ”dreapta” simțindu-se datoare să ridiculizeze acuzațiile care se cumulează îngrijorător împotriva DNA, a SRI și mai nou SPP, dar - așa cum spuneam - mai înainte de a fi întreprins cea mai mică verificare.

Ce este o ideologie? O definiție foarte bună ne-a oferit Hannah Arendt, care spunea că ideologia constă în tentativa de a explica realitatea fără nicio trimitere la experiență. Căci confruntarea cu realitatea ar risca să distrugă coerența sistemului, punând întreaga construcție în pericol. Prin urmare pentru unii dintre adversarii PSD (care își au firește legitimitatea lor ca opozanți) este riscant să verifice dacă DNA își face datoria corect, dacă SRI a depășit linia roșie șamd, căci întreaga lor imagine despre politică riscă să se năruiască.

Ceea ce este cu adevărat grav în România anului 2018 este că opoziția politică în sens larg, incluzând aici pe simpatizanții de diferite categorii, pare a se complăcea în pură ideologie, se leagă la ochi refuzând să vadă ceva care i-ar putea tulbura imaginea preferată.

Nu ar fi prima dată când acuzații împotriva unor favoriți politici, considerate prin ele însele nedemne, s-au dovedit perfect întemeiate și cu toate acestea cei fermecați de discursul ideologic persistă în iluzia lor fără să facă nicio tentativă de emancipare. Să ne amintim de Monica Iacob Ridizi, de Elena Udrea, ca să luăm doar două figuri care la un moment dat păreau intangibile, acuzațiile împotriva lor suscitând energice reacții de protecție într-o anumită parte a presei și politicii. Părea că prăbușirea celor două figuri din preajma fostului președinte ar fi antrenat după ele prăbușirea întregului edificiu și prin urmare erau păzite ca niște cariatide. Ce a urmat știe toată lumea, dar amatorii de ”narcotice” și-au creat se pare noi idoli, plasați deasupra oricărei suspiciuni, într-o sferă de puritate. E derutant desigur că fostul președinte și favoritele sale au astăzi o voce critică și contestatară, după ce au căzut în dizgrație, dar acest fapt arată și mai bine cât de puternică este înclinația idolatră care își abandonează obiectul de ieri, fabricând pe dată un altul. Căci nu ”statuia” e cauza idolatriei, ci abandonul gândirii critice.

Riscul cel mai grav care pândește viața publică de la noi este orbirea aceasta idelogică, care ar putea să protejeze cele mai grave derapaje de la statul de drept. În consecință nu e nevoie să dăm automat crezare acuzațiilor, poate sunt mincinoase, nedemne, rău intenționate, dar avem datoria, în prealabil, să le verificăm și mai ales să ascultăm toate părțile.