Pacea rece

Cinci armate arabe, în fruntea cu cea egipteană, invadau, în 1948, micul stat evreu proaspăt înfiinţat după o decizie a Adunării generale ONU, din noiembrie 47.

Un lung şir de războaie avea să urmeze acestui prim conflict armat, încheiat cu victoria unui Israel renăscut din munţii de cenuşă ai Holocaustului şi ai celor două mii de ani de exil evreiesc.

În anii următori Israelul avea să-şi demonstreze capacitatea de a supravieţui, repurtând victorii militare consecutive. In 1956 statul evreu avea să cucerească peninsula Sinai şi să fie forţat de americani s-o retrocedeze Egiptului.

Apoi, în 1967, dictatorul egiptean Nasser avea să închidă căile de acces maritim ale statului evreu şi să silească Ierusalimul să declanşeze războiul de 6 zile. In mai puţin de o săptămână, trupele statului evreu aveau să ajungă la Canalul Suez, să cucerească de la sirieni Înălţimile Golan şi să smulgă Iordaniei Ierusalimul răsăritean şi teritoriile de pe malul apusean al Iordanului.

Decimate şi puse pe fugă, forţele egiptene aveau să se reînarmeze cu ajutorul sovieticilor şi să declanşeze 6 ani mai târziu, împreună cu cele siriene un atac pe cât de sângeros, pe atât de surprinzător, în ziua Iertării Păcatelor, Iom Kippur.

Ofensiva arabă din octombrie 1973 avea să-şi rateze până la urmă obiectivul dar statul evreu, şocat de iminenţa distrugerii sale, avea să-şi perceapă vulnerabilitatea şi să înceapă să aprecieze beneficiile unor eventuale acorduri de pace cu statele vecine arabe.

La rândul său, noul lider egiptean, Anwar el Sadat, pricepuse că nu poate îngenunchea manu militari statul evreu. La 9 noiembrie 1977 avea să-şi anunţe parlamentul că e gata să meargă „şi până la capătul lumii spre a împiedica nu doar uciderea, ci şi rănirea unui singur soldat sau ofiţer egiptean”. Scop în care, cu un curaj extraordinar, Sadat avea să spargă boicotul arab impus Israelului şi să plece unde a promis.

Capătul lumii s-a vădit, ce-i drept, a fi destul de aproape. la Ierusalim Sadat le-a oferit pacea unor israelieni sideraţi de vitejia sa. După îndelungi negocieri cu Menahem Begin, liderul de dreapta al guvernului israelian avea să accepte principiul cedării de teritorii în schimbul unui tratat de pace. La Camp David medierea preşedintelui american Jimmy Carter avea să ducă la 17 septembrie 1978 la încheierea a două acorduri cadru, din care unul, privind pacea egipteano-israeliană, s-a transpus.

Pacea avea să rămână însă una rece, marcată de o amplă ostilitate a populaţiei arabe din Egipt faţă de vecinii ei israelieni.

Cu toate acestea, cooperarea economică dintre Ierusalim şi Cairo a dat roade cu totul deosebite, chiar dacă, sau poate tocmai pentru că s-a vorbit mai puţin despre ea.

În schimb, viziunea lui Sadat privind rezolvarea de ansamblu a conflictului din regiune, printr-o înţelegere israeliano-palestiniană, îşi aşteaptă încă materializarea.

Aspectul cel mai tragic al istoriei l-a constituit însă destinul marelui om de stat egiptean. După doar câţiva ani, laureatul egiptean al premiului Nobel pentru Pace (decernat lui Anwar el Sadat şi lui Menahem Begin) avea să fie asasinat de un extremist arab, membru al „Frăţiei musulmane”, din care aveau să se nască deopotrivă organizaţiile teroriste islamiste Hamas şi al Quaida.