1. Mergi direct la conținut
  2. Mergi direct la meniul principal
  3. Accesează direct mai multe site-uri DW

Pandemia ca prilej de liberticid si gerontocid

Petre M. Iancu
30 martie 2020

Frica de moarte ne distruge drepturile si omenia. Statele isi rationalizeaza aparatele de ventilatie, refuzandu-le celor fara sanse "rezonabile". Guvernele trec la ceea ce s-a numit "bio-supravegherea" totala.

https://p.dw.com/p/3aCyr
Symbolbild Virologe
Imagine: picture-alliance/Geisler/C. Hardt

Sustinute de majoritati copioase, dispuse sa stearga cu buretele erorile comise de liderii lor, guvernele occidentale au motive sa se comporte nesabuit sau trufas. De ce sa-si faca ele mea culpa pentru ca n-au dat ascultare avertismentelor lansate de experti din 2007 incoace, desi epidemia de SARS ar fi trebuit sa genereze politici de prevenire adecvate? De ce sa nu actioneze populist si sa preia metodele asiatice de abordare colectivista a omului, ca si cum individul n-ar conta in raport cu turma, daca, in numele salvarii de vieti, li se permite, ori sunt chiar invitate s-o faca?

Pe moment, prevaleaza imperativul salvarii de vieti prin distantare sociala. In situatii de razboi si de urgenta, democratiile au dreptul si datoria de a limita drepturile individuale, spre a elimina un pericol acut. Dar restrangerea lor masiva e recomandabila si rezonabila doar cat timp e vremelnica, proportionala si apta sa salveze multe vieti. Mai multe decat se pierd prin masurile luate.

Or, de teama unor noi valuri de contaminare, ca si din inertie, ori pentru ca unor lideri validati de pandemie net mai mult decat de calitatea prestatiei lor anterioare le convine de minune sa prelungeasca criza, aceste restrangeri draconice de drepturi risca sa fie prelungite sine die, spre paguba, potenial dezastruoasa, atat a economiei, cat si a psihologiei sociale, a sanatatii publice si a democratiei. 

Durabil ar putea fi facuta zob libertatea, intre altele prin impunerea si eternizarea trackingului, menit sa detecteze traiectorii de infectare si sa ajute la combaterea contaminarilor. De aici nu mai e decat un pas pana la "bio-supraveghere", cum a numit-o Jeremy Cliffe in The New Statesman, intr-un articol intitulat "The rise of the bio-surveillance state". Unde se discuta virtutile si, mai ales, neajunsurile omului si colectivitatilor de sticla, create de demersurile de recunoastere faciala si corporala, ca si de instrumentele electronice si informationale de stabilire a geolocatiei, a temperaturii si a starii sanatatii oamenilor.

Ca asiaticii n-au avut mari probleme in a recurge la asemenea masuri nu-i uimitor. Comunismul chinez nu e singura doctrina perfect compatibila cu varii elemente de ideologie colectivista desconsiderand, in spatiul asiatic, drepturile individuale. China, ale carei cutume si secretomanie au constituit atat sursa ultimelor molime globale, cat si una din cauzele proportiilor incontrolabile ale actualei pandemii, de vreme ce, in absenta informatiilor utile din partea Beijingului, nu s-au adoptat la timp, in restul lumii, masuri adecvate, a mintit masiv si cu privire la numarul deceselor iscate la Wuhan, in provincia Hubei, de Covid-19. Unde, pe baza urnelor cu cenusa decedatilor distribuite familiilor, locuitorii estimeaza la peste 40.000 (nu la 3.000 cum s-a afirmat oficial) numarul mortilor cazuti victima infectiei. Difuzarea prompta a acestor date ar fi fost esentiala ca sa se inteleaga just si in timp util magnitudinea amenintarii confruntand lumea. Totusi, China nu da semne sa priceapa crima pe care, suprimand adevarul, a comis-o. Prefera sa continue sa arunce praf in ochi, exportand kituri de testare in mare masura inutilizabile in tari martirizate de virus, ca Spania.

Or, se mai gasesc destui care cad in mrejele acestor manevre de ameliorare de imagine si de agitprop totalitar. De frica, si mai multi occidentali isi suspenda voiosi judecata critica si fata de propriile executive. Ratele de sustinere a lui Donald Trump au crescut considerabil, in ciuda tergiversarii transpunerii masurilor necesare franarii raspandirii molimei peste ocean. Iar 95% din germani sustin fara rezerve politica guvernului berlinez si demersurile executivelor regionale, desi autoritatile, ca si cele ale altor state apusene, inca mai au carente in a-si indeplini sarcina de a procura, de a obtine productia si de a achizitiona suficiente masti si echipamente de protectie, ori aparatura de ventilatie vitale activitatii medicale si salvarii multor bolnavi.

Prea multi sunt gata sa le ierte pretutindeni actualilor ori fostilor guvernanti mai tot, inclusiv lipsuri care ar putea sa fi fost penale. De pilda, autorizarile de marsuri de 8 martie. Sau derularea de carnavaluri. Cu atat mai lesne li se scuza, pe langa intarzierea adoptarii de masuri eficiente, si anii de vinovata vituperare a statului national, in detrimentul globalizarii. Mai nou, e injurata cu foc cea din urma, intr-o maniera la fel de nejustificata, precum era elogierea globalizarii, cand mondializarea le rapea occidentalilor, prin relocarea de fabrici, industrii cheie. De pilda, liniile de productie medicale si farmaceutice.

E adevarat ca guvernele au de transat dileme teribile, cum e cea pe care Cliffe o numeste "trilema coronavirus". Fie salveaza vieti si prelungesc starile de urgenta, cu tot cu draconicele lor restrictii, platind pretul in dezastre economice si psihosociale, fie elimina interdictiile treptat, mentinandu-i in izolare pe bolnavi si pe periclitati prin intermediul mijloacelor de bio-supraveghere, care par a implica abandonarea libertatilor si drepturilor civice. 

Data fiind lejeritatea cu care mari majoritati se arata dispuse sa-si urmeze liderii politici ca si cum ar fi turme, nu societati umane, nu e irational sa se considere ca, in angoasa si panica insotind stirile care parvin in special din tarile cu multi morti, ca Italia, Spania sau SUA, tari ale caror democratii intrasera de altfel in criza, ca si altele, europene, inaintea izbucnirii pandemiei, sa creasca exponential numarul celor sedusi de masuri tiranice. Pare clar ca sporeste, parca irepresibil, numarul celor indiferenti la soarta democratiilor, ostili societatilor deschise si gata sa accepte, sinucigas, hotarari nationaliste, potential xenofobe, ori dictatoriale, ca suspendarea autodeterminarii informationale. 

Inspaimantator e si numarul celor care admit fara o serioasa reflectie trierea pacientilor indrituiti sa primeasca ingrijiri medicale salvatoare, pe baza estimarii unor medici adesea suprasolicitati privind sansele lor "rezonabile" de a supravietui infectiei. Or, ar trebui sa fie inutil de subliniat cat de problematice, etic, sunt astfel de proceduri de "medicalizare" a mortii. Prea multi medici sunt prost pregatiti sa li se transfere responsabilitati de acest fel. Pe multi ii depaseste obligatia de a adopta decizii, uneori, din pacate, imposibil de eludat. Nu putini supravietuitori ai Holocaustului vor avea dificultati sa-si combata impresia ca asemenea trieri, fie si inevitabile, uneori, amintesc de oroarea selectiilor operate in lagerele de concentrare naziste.

Cum se pot rezolva judicios asemenea complexe chestiuni etice si politice? Doar prin dezbateri libere, democratice si etic, filosofic si istoric informate.