1. Mergi direct la conținut
  2. Mergi direct la meniul principal
  3. Accesează direct mai multe site-uri DW

Cine a castigat lupta pentru mostenirea comunistilor

19 noiembrie 2018

Comunismul este o afacere complicata: a avut multi complici in Occident si a infestat societatile atat de profund, incat azi in Romania inca mai e valida intrebarea daca nu cumva Securitatea a castigat partida.

https://p.dw.com/p/38W0w
Symbolbild Kommunismus
Imagine: Fotolia/Savenko Tatyana

Nicaieri in lume, cu exceptia Rusiei, unde KGB-ul este la putere, nu au avut fostele servicii secrete comuniste atata putere ca in Romania, spune istoricul francez Thierry Wolton, caruia ii datoram o complexa analiza a comunismului, din perspectiva a trei personaje: calaii, victimele si complicii.

Thierry Wolton a lucrat vreme de zece ani la o monumentala investigatie istorica a comunismului. Cum a fost posibil sa omoare atatia oameni, sa ii trimita in Gulag, la reeducarea din Pitesti si Aiud, sa ii infometeze, sa ii transforme in delatori si nu un an, nu doi, ci decenii?

Istoricul francez a scris astfel o trilogie, fiecare volum putand fi citit de sine-statator: Calaii (tradus in romana de Editura Humanitas), Victimele si Complicii (ultimele doua sunt in promisiunea traducerii, tot la Humanitas).

Daca e cat de cat clar cine sunt asasinii si cine victimele, l-am rugat pe Thierry Wolton, in interviul acordat Ziare.com, sa vorbim mai mult despre complici, dar si despre ce s-a intamplat, pe de o parte, cu cadavrul comunismului si, pe de alta parte, cu mostenirea lasata.

Aici, Romania nu arata foarte bine si recentele rapoarte europene arata clar regresul catre Romania anilor 1990, cand Ion Iliescu a instrumentat confiscarea puterii. Nu o sa va convina, mi-a spus Wolton, dar e ceva si in gena nationala: un fel de depresie nationala, care ii face pe romani sa aiba nevoie de un pastor. E unul dintre motivele pentru care, in Romania, clasica lupta sovietica intre Partid si Servicii a fost adjudecata de cele din urma.

Acesta este un interviu pe care-l astept de mult timp, poate chiar de cand eram la liceu si am citit primele carti despre comunism, Soljenitin tocmai fusese tradus in romaneste, Jurnalul lui Nicolae Steinhardt era publicat. Este o imagine care ma obsedeaza de atunci si la care revin: in cartea lui Vassili Grossmann, Panta Rhei, apare aceasta imagine a tortionarului profesionist, foarte eficient la serviciu, dar care, odata ajuns acasa, asculta Wagner, spune povesti copiilor sai. Raspunde cartea pe care ati scris-o acestei intrebari, cum se explica instalarea comunismului, nu doar cu ajutorul Armatei Rosii, dar si din perspectiva acestui amestec de bine si de rau din om?

Mai intai trebuie spus, si este foarte important, ca in istoria secolului al XX-lea nu a existat niciun fel de revolutie comunista. Revolutia inseamna ca poporul alege ceva. Comunismul a ajuns la putere fie prin lovitura de stat - ca in Rusia -, fie prin razboi civil - cum a fost in China, intre nationalisti si comunisti -, fie ca o consecinta a unui razboi mondial - cum s-a intamplat aici, in Romania -, in fine ca rezultat al unei lupte de eliberare nationala - cazul Vietnamului.

Tot timpul a fost vorba de un nucleu de intelectuali, comunismul a fost intotdeauna la inceput o afacere a unor intelectuali care au decis sa faca ei o << revolutie >> in numele si in locul poporului.

Lenin, in << Ce este de facut? >>, o lucrare de capatai a comunistilor, publicata la inceputul secolului trecut, explica foarte clar ca, de vreme ce proletariatul nu este capabil sa faca el insusi o revolutie, pentru ca viseasa doar sa devina burghez, sa manance mai bine, si nu prea-i pasa de revolutie, e datoria intelectualilor sa faca revolutia in locul lui, adica sa instaureze o dictatura a proletariatului fara acesta, dar in numele lui. Partidul ia locul proletariatului si decide in locul sau.

In ceea ce priveste cazul fiecareia dintre cele 27 de tari comuniste ce existau in lume la un moment dat in secolul al XX-lea, nicaieri nu a fost poporul cel care a ales comunismul. Pretutindeni a fost impus de catre un grup restrans de indivizi, intelectuali, in conditii istorice specifice fiecarei tari.

Simpatia pentru doctrina comunista e cu totul altceva, comunismul din mintea oamenilor, cum ii spun eu. Explicatia pentru asta e mai simpla. Putem face comparatia intre nazism si comunism din aceasta perspectiva. Programul nazistilor era unul de excludere a celorlalti, cine nu facea parte din rasa superioara era eliminat. Nu puteai sa fii simpatizant al nazismului decat daca faceai parte din << rasa superioara >> . Altminteri stiai ca au de gand fie sa te omoare, fie sa te aserveasca, si nu aveai niciun interes sa-i simpatizezi. Asadar, de la bun inceput numarul de simpatizanti ai nazismului era limitat.

Discursul comunist e cu totul diferit. In final, toti trebuia sa fim egali, intr-o lume minunata, in care nici statul nu va mai exista. In felul acesta se adresau comunistii, si socialistii dinaintea lor, intregii lumi. De asta au si avut un asemenea succes, deoarece mesajul lor se bazeaza pe mecanisme psihologice foarte profunde, si care functioneaza la fel la fiecare fiinta umana: este vorba despre invidie, gelozia fata de aproapele care are mai mult ca mine, ceea ce conduce la gandul ca intr-o lume in care am fi cu totii egali macar nu ar avea altcineva mai mult decat as avea eu. Genul acesta de ganduri exista de cand lumea, de cand un om se uita la aproapele sau care avea un foc langa care sa se incalzeasca, si nu se putea gandi decat la cum sa-i ia aluia focul. Comunismul s-a bazat pe genul asta de resort psihologic bazat pe resentimente, si toti le avem in noi.

Asta inseamna ca balanta din om inclina spre rau.

E mai complicat de atat.

O a doua baza pe care s-a construit comunismul este o credinta, si ea veche de cand lumea, sau cel putin la fel de veche ca crestinismul. Ce spune Iisus? "Ultimii vor fi cei dintai". De unde speranta celui care traieste in mizerie ca lucrurile se vor inversa, cumva, in viata de apoi. Iar comunismul ce spune? Cei mai saraci vor prelua conducerea tarii. Lenin spune cu subiect si predicat ca fiecare bucatareasa trebuie sa fie pregatita sa guverneze statul. Noi stim acum ca a fost o inselaciune teribila, dar la momentul respectiv nu a venit nimeni sa spuna ca nu e adevarat. Toata lumea spera ca in paradis vom fi cu totii egali, abia in "paradisul comunist" s-a vazut ca lucrurile nu stau deloc asa. Dar suna foarte bine atunci, pentru multi oameni.

Imediat ce comunistii ajung la putere, nu-i mai dau drumul.

In doctrina comunista exista acest postulat: puterea trebuie smulsa si apoi trebuie pastrata cu orice pret. Odata luata, nu se imparte cu nimeni. Singurul care a incercat sa o imparta cu altii a fost Gorbaciov, care a vrut sa democratizeze pseudo-Parlamentul sovietic. Si imediat totul s-a prabusit. Sistemul comunist, daca vrea sa supravietuiasca, nu se deschide.

Revin la intelectuali. De ce intelectualii nu au reactionat? Intr-o carte scrisa in anii '50 de catre Raymond Aron, un mare ganditor francez, Opiul intelectualilor, el explica cum comunismul a fost cu adevarat opiul intelectualilor. Eu spun chiar ca a fost orgasmul intelectualilor. Incepand cu Lenin, si revin la manifestul sau, s-a tot spus ca rolul intelectualilor este cel de a dirija popoarele, de a-i conduce pe oameni spre fericire, cum s-ar zice, sa-i fericeasca chiar impotriva vointei lor.

Cititi interviul integral pe ziare.com accesand linkul de mai jos.