PDL şi resuscitarea democraţiei româneşti

Democraţia, ce-i drept, mai trăieşte. Dar se resimte grav şi ea. Era oare normal să se nădăjduiască într-o victorie a democraţiei în PDL, într-o epocă în care democraţia bate în retragere şi în România şi peste tot în lume?

Realiştii au ştiut din capul locului că reformiştii Monicăi Macovei, singurii care ar fi trebuit, în mod normal, să se impună lesne, dacă PDL ar fi fost un partid de dreapta democratic şi modern, n-au avut nici cea mai vagă şansă.

Ştiind acest lucru, unii observatori recomandaseră o antantă Udrea-Macovei, în ideea că, unindu-se, doamnele ar avea o şansă să reuşească să smulgă din agonie PDL. Un partid care, deşi născocit în păcatul originar fesenist, a întrupat multă vreme toate speranţele românilor cu opţiuni democratice şi anticomuniste, dornici să vadă România transformată într-un stat de drept modern, de tip occidental.

Dar în România prea puţine partide sunt ceea ce promit. Prea multe pretind a fi ce nu-s şi îşi lipesc de frunte etichete mincinoase. PDL n-a făcut excepţie de la această regulă.

Modul în care s-a încheiat convenţia acestui partid nu e doar jalnic. E fatal. Şi nu pentru că Traian Băsescu şi-a luat adio de la creaţia sa. Ci pentru că Vasile Blaga, despre care s-a spus că e un om iremediabil cantonat în trecut, n-a înţeles că dezastrul electoral din decembrie 2012 îi impunea indiscutabil demisia indiferent de ambiţiile sale şi de dorinţele delegaţilor PDL.

Ca atare, ca politician care nu-şi asumă cutumele democratice occidentale şi nu se poate adapta nici prezentului, nici viitorului, Blaga pare un zombi. Unul ce şi-a îngropat de vie formaţiunea.

În fond, demn urmaş al mai marilor FSN-işti, Blaga nici măcar n-a încercat să evite orice ar fi putut trezi suspiciuni privind corectitudinea scrutinului, autorizând ceea ce ulterior şeful statului a numit „fuga cu urnele”. A nu lua în serios contestaţia unui contracandidat e absolut inadmisibil în raport cu regulile democraţiei. Prin urmare un asemenea partid nu mai poate figura între cele autentic democratice.

Dincolo de evidenta mojicie a procedurilor impuse la Convenţie de ex-vameşul - şef, e clar pentru orice observator cât de cât lucid că Blaga n-are forma mentis, n-are anvergura, competenţa şi capacitatea de a scoate partidul din coma sa indusă, de a-l izbăvi de soarta scindării şi pulverizării.

Ca om al trecutului, el nu va putea alina în veci suferinţele unui partid pe cale de a se transforma prin grija şefului său „blatist”, din fosta grupare guvernamentală principală într-o viitoare anexă şi remorcă a PNL, ori, pur şi simplu, de a se dezintegra.

Sigur, interesele unor politicieni şi primari ai PDL, care nu-şi vor putea părăsi partidul fără să renunţe la mandat vor preveni poate dezagregarea rapidă şi completă a formaţiunii care, pe nedrept, continuă să-şi zică democrat-liberală. Dar destinul ei pare pecetluit.

Dacă nu se întâmplă vreo minune, partidul lui Blaga se va rupe. Ei şi? Din resturile sale se va ivi un nou partid având în frunte echipa care, deşi la Convenţia PDL n-a primit decât vreo două sute de voturi, va continua să încarneze pentru milioane de români speranţele de primenire şi renaştere a României.

În fond, chiar dacă par acum un grup minoritar insignifiant, reformiştii sunt mai puternici decât se crede îndeobşte. Fiindcă mai există încă în ţară şi pe glob destui români care ştiu ce înseamnă democraţia şi libertăţile cetăţeneşti. Sunt mulţi cei ce-şi doresc cu adevărat un stat modern, a cărui elită politică să nu fure, care să nu fie condus de plagiatori, foşti securişti, mafioţi, penali, incompatibili, antireformişti, culturnici şi incompetenţi nevrotici cu propensiuni ultranaţionaliste.

Sunt mulţi cei dornici de libertate. Şi vor fi şi mai mulţi. Rămâne doar să se îngroape veleitarismele unora din reformişti. Rămâne ca intelectualii să facă joncţiunea şi cu unii ca Emil Boc, Elena Udrea sau alţi politicieni din garda veche, dornici în chip serios să pună umărul la refacerea statului român. Rămâne ca aceşti oameni să înţeleagă să fie şi în continuare solidari şi să-şi găsească un lider carismatic ca italianul Beppe Grillo, dar mai moderat şi responsabil.

În acest caz, viitorul le aparţine reformiştilor. Fiindcă pendulul n-a încremenit. O fi libertatea în stare de asediu. O fi democraţia în recul. Dar unde se resimte se va întrema. Şi unde a murit va învia.