PDL sfârşeşte ca Iugoslavia

După ruperea Alianţei PNL-PD, dreapta a continuat să se fărâmiţeze, urmând o mişcare irepresibilă dictatată de chiar insuficienţele sale interne. PNL a rămas unit şi a prosperat într-o alianţă cu stânga la adăpost de violenţa polemicii sociale care îi opune pe bogaţi şi pe săraci şi pe intreprinzătorii de succes bugetarilor, dar PDL şi ”împrejurimile” sale s-au împărţit în numai puţin de 4 grupări şi curente politice: PDL (Blaga), Forţa Civică, Noua Republică şi Mişcarea Populară iniţiată de preşedintele Traian Băsescu. Dar potenţialul acesta distructiv, care în loc să unifice divizează, nu a fost epuizat. PDL după Convenţia naţională, slăbit deja prin demisii sonore, stă să se rupă la rândul său şi chiar una dintre grupări (”Reformiştii”) conţine în sânul ei un amestec de idei şi personalităţi incompatibile care îi subminează de pe acum orice eficienţă.

În declaraţia sa filmată, difuzată pe Facebook, Traian Băsescu a mărturist că a condus partidul ”autoritar” şi că i-a înfrânt cu bună ştiinţă propriile înclinaţii. Tot el a deconspirat un alt secret bine cunoscut şi anume că Elena Udrea reprezenta emisarul său personal. Dar se vede acum cu mai multă claritate că Traian Băsescu a fost şi un tiran federator care a ţinut laolaltă, prin propria sa autoritate, grupuri eterogene. Când Tito a murit, Iugoslavia s-a dezmembrat. Când Băsescu a intrat pe panta coborâtoare a carierei sale, ”dreapta” creată artificial şi ţinută laolaltă prin constrângere s-a pulverizat.”Dreapta” creată de Băsescu nu i-a supravieţuit liderului pentru că nu a avut instituţii puternice. Este cât se poate de grăitor faptul că un think tank afiliat partidului, Institutul de Studii Populare, fusese la un moment dat subordonat unor urgenţe politice şi obligat, astfel, să-şi trădeze vocaţia sa reflexivă. Elena Udrea prezenta acolo proiectul său de centralizare a administraţiei Capitalei care contrazicea radical filosofia creştin-democrată a subsidiarităţii, iar Traian Băsescu propunea tot acolo interzicerea finanţării private a partidelor, urmând un model al stângii socialiste, din motive care aveau o legătură strictă cu intriga de partid. Gândit iniţial ca un centru autonom de reflecţie politică, Institutul de Studii Populare a devenit la un moment dat o piesă umilă în mecanismul exercitării puterii. În loc să reprezinte un reper ferm pentru politicile guvernului şi ale partidului, ISP s-a orientat după imperativele de moment trasate de liderii absoluţi. În cadrul dreptei prezidenţiale, autoritatea cunoaşterii a fost înlocuită de autoritatea personală a liderului discreţionar. Or, în aceste condiţii dezmembrarea partidului era greu de evitat.

Dar şi de aici înainte se poate descifra un efort greşit orientat. Cei mai hotărâţi exponenţi ai dreptei prezidenţiale nu se străduiesc prea mult să se definească afirmativ, pe temeiul unui program politic asumat cu hotărâre, ci mai ales prin opoziţie cu USL. În opinia lor ”dreapta” este ceea ce se opune USL-ului. Dar devine tot mai dificil pentru aceşti militanţi să explice ce anume îi deosebeşte de guvernul actual câtă vreme acesta urmează, în plan economic şi social, aceeaşi politică ca guvernele anterioare. Retorica aceasta surescitată la maximum, privitoare la pretinsul clivaj pro şi anti-Europa se străduieşte în van să camufleze lipsa unei identităţi politice proprii.

În plus, dorinţa preşedintelui Traian Băsescu de a rămâne în prim planul politicii nu face decât să complice lucrurile pe mai departe, să conserve clivaje artificiale şi să împiedice partidul să lucreze liber şi calm la propria sa reconstituire.