Pericolul egiptean. Sau mai frumos spus, alternativele Egiptului

În timp ce la Washington s-a dat semnalul abandonării lui Hosni Mubarak, la Ierusalim s-a dat alarma, iar îngrijorarea cea mai acută va persista probabil multă vreme. Nu puţini oameni politici occidentali împărtăşesc această îndreptăţită îngrijorare. Fiindcă nimeni nu ştie care vor fi până la urmă preţul şi consecinţele instabilităţii. Cert este, în schimb, că există multiple motive serioase pentru ca „tranziţia ordonată" de la dictatură la democraţie, pe care o revendică administraţia Obama şi unii lideri occidentali, să se înfăţişeze analistului lucid ca o utopie, dacă nu chiar ca o nebunie dintre cele mai periculoase. Între altele, fiindcă SUA dau impresia că-şi părăsesc, la greu, prietenii, aruncându-şi în aer sistemul de alianţe edificat timp de decenii.

Deşi unii observatori compară situaţia actuală din lumea arabă cu estul comunizat al Europei în 1989, această comparaţie e şchioapă. Bună parte din ţările europene ajunse după cel de-al doilea război mondial sub cizma sovietică avuseseră parte, precum Cehoslovacia, de tradiţii democratice solide sau măcar de o expunere precară la cutume liberale.

Nu e cazul ţărilor arabe. Din care, nota bene, nu dictaturile cele mai negre şi mai dure - precum cea libiană, sau cea siriană - se află sub presiune, ci, în special, regimul pro-occidental al lui Hosni Mubarak, care a garantat între altele, multă vreme, securitatea conducerii moderate a palestinienilor şi pacea la frontiera cu Israelul.

De altfel, departe de a fi şi o dictatură pură şi dură sau un pur stat poliţienesc precum Tunisia, sistemul Mubarak s-a înfăţişat sub forma unui executiv autoritar, dar nu ca un regim sanguinar, precum cel de la Damasc, mai ales în epoca tatălui actualului dictator sirian.

Dar nimic din toate acestea nu pare totuşi să justifice perpetuarea la cârmă a unui regim totuşi represiv precum cel de la Cairo, dacă alternativa la Mubarak ar fi democraţia autentică. Or, Egiptul nu face excepţie de la trista regulă a lumii arabe, din care lipsesc aproape cu desăvârşire nu doar tradiţiile democraţiei, ci şi mentalităţile şi instituţiile necesare edificării ei, precum de pildă presa liberă ori justiţia independentă. Crearea acestor instituţii ar presupune o implicare, cheltuieli şi un angajament occidental de lungă durată, un efort imens pe care nici SUA, nici alte ţări din vest nu sunt pregătite să şi-l asume.

În timp ce din Egipt lipsesc cu totul ingredientele necesare construcţiei democratice, se găsesc şi în această ţară, din plin, elementele care o fac vulnerabilă la deturnarea islamistă a actualei revoluţii Facebook, o răzmeriţă care riscă să împărtăşească soarta celei iraniene din 1979. Singura organizaţie a opoziţiei demnă de acest nume sunt Frăţiile Musulmane, cele din care a răsărit jihadismul, gruparea palestiniană Hamas, precum şi adjunctul lui Osama Bin Laden, Zawahiri. Nu e, aşadar, greu de ghicit încotro se va îndrepta revoluţia egipteană. Se vădeşte din păcate că, pentru Egipt, alternativa reală nu este, pe moment, Mubarak sau democraţia. Ci democratura pro-occidentală sau extremismul islamist de tipul celui exportat de iranieni.

Autor: Petre M. Iancu
Redactor: Robert Schwartz