Piatră de poticnire

Altercaţiile politice interne româneşti au iscat în vestul Europei mai degrabă ample nedumeriri decât iritări. Absenţa unei prese audio-vizuale româneşti realmente libere n-a prea îngrijorat pe nimeni.

Iar ofensiva anti-băsesciană a unui sistem politic postcomunist profund corupt, oligarhizat şi mogulizat, dominat de reţeaua foştilor securişti şi nomenclaturişti deveniţi magnaţi n-a stârnit nici un fel de proteste.

Mai nou, dezinteresul faţă de români a dispărut. Rapida lui evaporare se datorează scutului american antirachetă. Furia pe care planurile defensive ale SUA au provocat-o la Moscova, unde s-a revoluţionat concepţia ultimelor milenii despre arme, iar scutul nu mai e considerat un mijloc de apărare, ci a ajuns să fie cotat ca armă ofensivă, a reintrodus România în cărţi.

Proiectul administraţiei Obama, de a amplasa pe teritoriul românesc părţi ale instalaţiilor anti-balistice americane a transformat România în piatră de poticnire a relaţiilor dintre Washington şi Moscova.

Negocierile de la Geneva privind semnarea unui nou acord START, de limitare a arsenalelor nucleare strategice ale SUA şi Rusiei au intrat în impas, încă înainte ca runda lor finală să debuteze, aşa cum fusese programată, la 16 martie. Motivul blocajului pare a fi tocmai sistemul american anti-rachetă.

Conform ziarului american New York Times, citat de Stefan Scholl în Suedwest-Presse, preşedintele Rusiei, Medvedev, l-a surprins într-o recentă convorbire telefonică pe Obama, ridicând o sumedenie de noi întrebări referitoare la tehnica antirachetă americană. Întrebări care ar trebui, potrivit Kremlinului, să-şi găsească răspunsul înainte de a putea fi semnat noul tratat START.

Potrivit unor înalţi oficiali americani, Rusia ar fi supărată că Obama n-ar fi informat în prealabil Moscova în legătură cu proiectele româneşti şi bulgăreşti ale administraţiei de la Washington.

Neclar rămâne însă, ce anume au în comun scutul anti-rachetă, menit să apere statele NATO de atacuri iraniene, cu arsenalele nucleare strategice ale ruşilor şi americanilor.

Condiţionarea, de către Rusia, a semnării acordului START de o înţelegere prealabilă în chestiunea scutului pare a fi o glumă proastă. E evident că puţinele rachete menite să intercepteze şi distrugă rachete cu rază medie de acţiune din Iran nu au cu armele ruseşti şi mai ales cu arsenalul de rachete intercontinentale al Moscovei nici în clin nici în mânecă.

Sub Putin şi Medvedev, Rusia şi-a pierdut însă caracterul unui partener raţional în raporturile internaţionale. Obsesia încercuirii şi teama izolării, o angoasă rusească pe care puterile occidentale au încercat din răsputeri s-o risipească, în ultimele două decenii, continuă, alături de impulsurile de hegemon ale Kremlinului, să fie factorul determinant în stabilirea priorităţilor externe ale Moscovei.

Problema e agravată de tentativele Rusiei de a desprinde vestul Europei din alianţa cu americanii şi de a propune o nouă arhitectură de securitate pentru bătrânul continent. Una în care Moscova să joace un rol cheie.

Or, Rusia profită şi de constanta deteriorare a raporturilor transatlantice. Înrăutăţirea lor s-a manifestat recent în refuzul Parlamentului European de a permite Americii să urmărească traiectoria fluxurilor fondurilor teroriste în băncile europene, în conflictul cu privire la contractele militare pentru EADS, ori în litigiul privind propunerea europeană de îngrădire a speculaţiilor financiare internaţionale.

Autor: Petre M. Iancu
Redactor: Robert Schwartz