Poate fi pusă Europa unită sub semnul lui Enea?

Plasată în afara traseelor mari ale migrației și deopotrivă în afara spațiului Schengen, România nu joacă un rol în dezbaterea care agită în aceste zile Uniunea Europeană. Consiliul European programat joi și vineri ar fi urmat să dezbată viitorul Uniunii din perspectiva propunerilor de reformă pe care le avansase președintele Macron, dar între timp nu doar că entuziasmul reformist a fost temperat de reticențele Germaniei și ale țărilor nordice, dar un alt subiect a izbucnit cu mai multă putere, provocând dezacorduri mai puternice ca niciodată.

Desigur aceste noi evoluții au o legătură strânsă cu alegrile recente desfășurate mai întâi în Austria, apoi în Ungaria și Italia. Dacă la Budapesta ultimile alegeri legislative nu au făcut decât să reconfirme autoritatea premierului Viktor Orban, în Austria și în Italia s-a produs o majoră schimbare de optică. Dar mai ales alegerile italiene, care au dus la instalarea unui guvern antimigrație, au fost de natură să bulverseze întreaga ecuație europeană. Căci până acum Italia se mulțumea să se plângă de inechitatea acordului de la Dublin și să facă presiuni asupra celorlalte țări europene, inclusiv asupra celor din Europa centrală, pentru a prelua la rându-le o parte dintre imigranți, dar, după alegeri, a decis pur și simplu să închidă porțile maritime. Episodul navei Aquarius care transporta peste 600 de migranți africani a fost principalul declanșator al crizei, care s-a transmis în lanț până în nordul Italiei și mai ales la Berlin, acolo unde subiectul migrației crease de mai multă vreme o ruptură în rândurile dreptei conservatoare.

Nu e ușor de descris linia de demarcație între forțele aflate astăzi în conflict, căci dacă Ungaria și Polonia au poziții clare și lipsite de echivoc, dacă Austria pare să le urmeze, Franța rămâne ambiguă. Președintele Macron a făcut apel pentru asumarea deplină a ”valorilor europene” și a criticat Estul, dar în același timp, Franța a primit foarte puțini migranți din 2015 încoace, crescând în schimb mult numărul celor pe care i-a condus la frontieră. Recent, ministrul de interne al Italiei, Matteo Salvini, îl acuza pe președintele Macron de ”aroganță și ipocrizie”.

În Germania, situația e mult mai complicată, căci ministrul federal de interne, Horst Seehofer, a avertizat că va închide frontierele în cazul în care șefa guvernului federal, Angela Merkel, care se opune unor decizii unilaterale, nu va reuși să găsească o soluție la nivelul Uniunii Europene. Am spune prin urmare că tema migrației nu separă doar statele între ele, dar trece uneori ca o linie de separație prin chiar inima politicilor naționale.

Vom vedea în zilele următoare cum va evolua situația, dar e poate momentul să ne întrebăm care este esența acestei dispute. Unii susțin că vinovate sunt egoismele naționale și că unele țări nu sunt pur și simplu dispuse să participe solidar la efortul comun, dar trebuie să observăm că acest punct de vedere are ca premisă, implicită, faptul că migrația e ceva irepresibil, dacă nu cumva ceva dezirabil și că închiderea frontierelor Uniunii este ceva care nici nu poate fi luată în considerare. De ce? E o întrebare la care niciun om politic nu a dat un răspuns suficient de clar și convingător, invocând doar ”valorile europene”, deși este vădit că un astfel de răspuns nu cuprinde cu adevărat problema migrației economice, limitându-se la tema azilului.

Dar nici intelectualii care susțin politicile migraționiste nu reușesc să aducă un plus de clarificare. Unul dintre cei mai în vogă filosofi germani, Peter Sloterdijk, spunea de pildă într-un interviu recent din Le Point că măsurile sugerate de noul guvern din Italia (expulzarea a 500 000 de migranți) ”nu sunt nici realizabile, nici dezirabile, căci o politică de expulzare și deportare masivă ar fi absolut incompatibilă cu sensibilitățile europene”.

Peter Sloterdijk încerca totuși să pună receptivitatea dezirabilă față de migrație pe seama unui mit care i se pare că ar putea juca un rol fondator pentru unificarea europeană: ”Nu fac din figura migrantului un obiect de idolatrie, - spunea Sloterdijk în interviul citat - dar ceea ce noi am numit Europa era cândva o regiune a lumii al cărei mit fondator era legat de imigrație. Avem o frumoasă poveste europeană care istorisește acest lucru, mă refer la Eneida, al cărei erou, care nu mai putea face nimic pentru patria sa ruinată și dată pradă flăcărilor și care potrivit voinței zeilor a plecat în căutarea altei patrii, traversează marea, întemeind o nouă cetate, Roma.(...) Or, astăzi, acolo, - continuă Sloterdijk - lumea pare să fi uitat că suntem moștenitorii noilor veniți”. (Le Point, 31 mai-6 iunie)

Nu e prima dată când filosoful german încearcă să așeze noua Europă sub semnul lui Enea, dar este greu de văzut cum s-ar putea identifica europeanul de astăzi, fie el din Est sau din Ves, cu învinsul radical care și-a pierdut patria plecând în căutarea alteia noi. La drept vorbind, mai ales în țările Estului, sentimentul care pare să anime societățile ieșite din comunism este mai curând acela al recâștigării vechilor patrii și al reînodării vieții cu trecutul antebelic. Chiar și în România, destrămată de o emigrație masivă, Bucureștiul interbelic sau ”Micul Paris”, ca și epoca monarhiei continuă să fie imagini puternic stimulatoare.

Poate că aici se găsește una dintre marile neînțelegeri dintre Est și Vest. Dacă germanul Sloterdijk se vede pe sine ca participând la ”clubul celor învinși, care caută să o ia împreună de la capăt”, esticii se consideră mai curând cei nedreptățiți de istorie (sau de zei) și care au astăzi șansa de a primi o reparație. Am spune mai degrabă că ”sensibilitățile europene” de care vorbește Sloterdijk nu sunt deloc aceleași și iată că ne-am întors pe terenul lucrurilor mai greu analizabile. Dar dacă tema migrației va rămâne la acest nivel al ”sensibilităților”, e greu de crezut că noua criză își va găsi rapid un răspuns.