Politizarea religiei şi fascismul clerical

Fascismul clerical a bântuit Europa, cu dezastruoase consecinţe, în secolul al XX-lea. În anii 30-40 ai veacului trecut, fascismul clerical a făcut ravagii, cot la cot cu nazismul, în estul şi sud-estul Europei, înainte ca regiunea să cadă pradă catastrofei comuniste.

Fascismul clerical, bine împlântat în teocraţia iraniană, ameninţă mai nou întreaga lume orientală, din Libia şi Tunisia, până în Egipt şi însângerata Sirie în care, la masacrele dictatorului laic, se adaugă măcelurile, schingiuirile şi vărsările de sânge comise în serie de terorişti islamişti. Sunt inşi care interzic băutul unei beri, ucid copii de 14 ani pentru prezumtive blasfemii, taie mâini pentru presupuse furturi, lapidează femei pentru câte un imaginar adulter.

Or, Occidentul cochetează de multă vreme cu ideea depistării unui modus vivendi cu islamismul, în ideea că ar putea fi moderat şi compatibil cu democraţia, deşi amestecă religia şi politica, iar statul de drept modern se întemeiază tocmai pe ideea separării celor două sfere.

Această idee, de o importanţă enormă pentru modernitate şi democraţia liberală, în care grupuri etnice şi religioase diferite să poată coexista fără să-şi sară din când în când la beregată, fusese impusă acum câteva secole, peste ocean. Cu ea a început istoria Americii.

De câteva decenii, această idee se vede nu numai contestată ci de-a dreptul demonizată, inclusiv în vest, nu doar de varii grupuri fundamentaliste musulmane, de extremişti de toate nuanţele, de propagandiştii celor mai diverse organizaţii ori reţele teroriste, ci şi de gânditori moderaţi.

Sub presiunea lor, separarea religiei de stat s-a înmuiat şi în occident, unde, bunăoară în Germania, autorităţile locale ori regionale au început să încheie acorduri cu varii comunităţi musulmane. Unele demersuri - pe de-o parte salutare, într-o oarecare măsură, întrucât contribuie la consolidarea societăţii deschise - tind, pe de alta, să erodeze sistemul judiciar occidental, introducând în el elemente de şaria, să pună în pericol laicismul statului şi, totodată, să schimbe vechi tradiţii locale.

Potrivit lui Jürgen Habermas, vesteuropenii ar trăi în prezent în „societăţi post-seculare” marcate de o „progresivă dezinstituţionalizare a religiei”, ceea ce, mai pe româneşte, trimite la treptata golire a bisericilor. Această teză se cere amendată. Realitatea e că dez-îmbisericirea creştinilor merge în vestul Europei mână în mână cu umplerea progresivă a moscheilor şi accentuarea influenţei comunităţilor islamice asupra autorităţilor.

În răstimp, din Orient şi Magreb parvin ştiri care destramă iluziile, prejudecăţile şi speranţele occidentale privind existenţa unui islamism moderat şi posibila coabitare cu un astfel de sistem. Teocraţia iraniană, care organizează alegeri prezidenţiale dar a devenit patria fricii nu e singurul caz elocvent în privinţa incompatibilităţii funciare a democraţiei cu state guvernate clerical.

Edificatoare sunt şi demersurile represive din nordul Africii, şi mai cu seamă din Egipt. Sub un preşedinte ales în bună măsură democratic, aparţinând Frăţiilor Musulmane, s-a revizuit constituţia astfel încât să li se răpească egiptenilor şi bruma de libertate pe care şi-au câştigat-o prin înlăturarea dictaturii laice a regimului Mubarak.

În Turcia autorităţile din subordinea primului ministru Erdogan, ales şi el de o majoritate a electoratului, prin vot secret, universal şi liber intervin cu o brutalitate înspăimântătoare împotriva unor demonstraţii paşnice, iscate de proteste anti-islamiste.

Când, în 2007, generalii turci ar fi vrut să pună capăt printr-un puci islamizării mascate a Turciei, occidentul a sărit revoltat în apărarea guvernului Erdogan. Atunci, militarii argumentaseră că executivul islamist tinde să încalce principiul separării statului de religie, a cărui transpunere de către Kemal Atatürk pusese bazele statului turc modern.

În vest s-au găsit mulţi care să demonizeze armata, să ceară punerea generalilor la colţ în numele statului de drept şi să laude progresele democratice realizate de turci sub Erdogan. Unora li s-a părut că o democraţie islamică de felul celei trâmbiţate de liderul de la Ankara nu ar fi o utopie de vreme ce şi în varii democraţii apusene funcţionează perfect creştin-democraţia. Iar în Norvegia, Belgia, Israel, religia nu e separată complet şi irevocabil de stat.

Or, în timp ce în aceste ţări se respectă cu sfinţenie libertatea individuală şi pluralismul, promovându-se drepturile civice, toleranţa şi coexistenţa paşnică a grupurilor etnice, sexuale, religioase, la Ankara lucrurile stau altfel. În epoca post-otomană niciodată n-au fost trimişi mai mulţi ziarişti turci după gratii decât în epoca Erdogan. Creştinii turci au continuat să fie o minoritate prigonită. La fel şi minorităţile kurdă şi alawită. Iar antisemitismul premierul turc e, potrivit criticilor săi, notoriu.

Islamul e mai tânăr decât celelalte religii monoteiste. Iar lumea islamică n-a trecut printr-o fază iluministă. Nu e clar, în ce măsură problemele politice ale acestui spaţiu sunt consecinţa unor inadecvări cultural-religioase la modernitate. Dar pare tot mai limpede că politizarea acestei religii nu se împacă prea bine cu democraţia, iar islamismul, fie şi doar moderat, e foarte vulnerabil, riscând să se transforme lesne în ideologia unei noi forme de fascism.