Postfaţă la feţele postcomunismului românesc

Dar ce-au însemnat oare violenţele verbale, ofensele, diversiunile, ameninţările, încercarea de blocare a dialogului de către liderul PRM? Nu ilustrează ele perpetuarea unui suprinzător de puternic comunism rezidual în Romania?

România deschide un nou capitol

Întemeiat pe raportul întocmit de comisia prezidată de prestigiosul politolog şi istoric Vladimir Tismăneanu, mesajul transmis de Băsescu n-a omis nici una din categoriile de crime comise de regimul comunist din România şi n-a uitat nici unul din grupurile sale de victime, de la ţărani şi simpli cetăţeni torturaţi prin frig, frică şi foame, la elite şi minorităţi schinguite în Gulag, de la oameni ai cultelor trimişi după gratii la martiri precum Gehorghe Babu Ursu. Lansînd un apel la memoria istorică, acest mesaj face iată, la rîndul său, istorie. De aici încolo s-ar putea spune că România deschide un nou capitol, lăsînd în urma ei un trecut tenebros.

Circul PRM

Dar ce-au însemnat oare violenţele verbale, ofensele, diversiunile, ameninţările, încercarea de blocare a dialogului de către liderul PRM? Nu ilustrează ele perpetuarea unui suprinzător de puternic comunism rezidual în Romania? Intrebarea îşi conţine răspunsul. Nimic n-ar fi putut evidenţia mai apăsat utilitatea raportului comisiei Tismăneanu decît ieşurile de agresivitate şi viscerală ură la care s-a dedat în plenul Parlamentului, în timpul unei şedinţe ce-ar fi trebuit să fie solemnă, liderul PRM, C.V. Tudor.

Nimic n-a demonstrat mai consistent necesitatea discursului de condamnare a comunismului, rostit de preşedintele României Traian Băsescu decît riposta violentă a fostului adulator al cuplului Ceauşescu. Insultele şi ameninţările proferate de reprezentantul naţional-comunismului, al extremei stîngi şi totodată al radicalismului de dreapta din România purtînd chipul şefului peremist amintesc fatal de violenţa regimului aflat la putere, oficial, pînă în 1989, de crimele şi diversiunile celor 4 decenii de teroare bolşevică.

Extremiştii nu au fost singurii penibili

Dar manifestările condamnabile ale parlamentarilor extremişti în reacţie la istoricul discurs prezidenţial nu au fost singurele de natură să ridice grave semne de întrebare. Cu totul lamentabilă s-a dovedit prestaţia preşedintelui senatului, care şi-a discreditat înalta funcţie şi instituţia parlamentară. Lăsîndu-se călcat în picioare de cel care, nu odată, l-a lăudat în fiţuica sa de scandal, Nicolae Văcăroiu a încurajat şi promovat în fapt dezordinea şi tentativele de torpilare a rechizitoriului rostit de Băsescu.

In faţa obscenităţilor şi deraierilor suburbane ale liderului PRM şi ale bandei de scandatori de lozinci pe care C.V.Tudori-a mobilizat pentru a arunca în aer discursul prezidenţial, Văcăroiu a reacţionat anemic. Jalnicele sale apeluri adresate huiduitoruluiprofesionist numit deferent „d-l preşedinte” au amintit cu un umor involuntar de Trahanache al lui Caragiale şi de victima lui Gheorghiu-Dej, Belu Zilber, din unghiul căruia comunismul românesc a fost un amestec de Stalin şi de nenea Iancu.

Văcăroiu trebuia să reacţioneze ferm

Că în maniera sa penibilă Văcăroiu a uitat să-l admonesteze pe fostul poet de curte al lui Ceauşescu, care, în gazeta sa de propagandă naţional-comunistă, intitulată Săptămîna, obişnuia să denunţe securităţii şi să predea oprobriului public marile valori româneşti nu e totul. S-a afirmat, în mod fals, că, în acest fel, Văcăroiu ar fi încercat să tempereze spiritele şi să evite escaladarea tensiunilor. Or, preşedintele senatului ar fi putut şi ar fi trebuit să recurgă la serviciile chestorilor pentru a face ordine, aşa cum s-ar fi întîmplat în orice for legislativ civilizat într-o astfel de situaţie.

Pierdere de prestigiu

Această contraperfomranţă voluntară a antrenat o imensă pierdere de prestigiu pentru parlamentul României şi deci pentru democraţie. O pierdere agravată de faptul că, la rîndul lor, oamenii de ordine, departe de a-şi face datoria, n-au împiedicat ameninţările penale cu aruncarea de la tribună proferate la adresa unor intelectuali români precum H.R. Patapievici şi Gabriel Liiceanu.

Atitudinea PSD

Dar toate acestea pălesc în faţa atitudinii dezonorante a liderului pesedist Mircea Geoană. În loc să se desolidarizeze clar şi fără echivoc de extrema dreaptă şi stîngă, de trecutul comunist al propiului său partid emanat, precum şi de profesioniştii calomniilor împotriva lui Vladimir Tismăneanu, Geoană a apucat-o pe alt drum.

In conformitate cu noua sa alianţă cu Ion Iliescu, emblematicul nomenclaturist ajuns la cîrma României postdecembriste, Geoană a optat pentru a se distanţa nu de Vadim, ci de Traian Băsescu şi de raportul comisiei Tismăneanu, descalificînd astfel mişcarea social-democrată din România. Că face astfel jocul extremei drepte, în care în prezent se dă o bătălie pentru imagine între Vadim şi Becali, nu pare să-l intereseze cîtuşi de puţin pe liderul PSD. Pe care alegătorii cu înclinaţii autentic social-democrate nu vor întîrzia să-l penalizeze la urne.

România şi-a asumat trecutul

Dar nu analiza politică a altercaţiilor de la 18 decembrie ar trebui să prevaleze. Ci faptul că discursul preşedintelui Băsescu este un act de igienă morală, a cărui valoare depăşeşte pînă şi precizia, rigoarea şi seriozitatea ştiinţifică a raportului pe care s-a bazat, ori excelenţa concluziilor şi propunerilor avansate de şeful statului. S-a consumat astfel un act extrem de important de asumare a trecutului totalitar, de condamnare a lui şi de distanţare de el, menit să facă viitorul României mai curat şi mai respirabil.

Dimpotrivă, asfixiantele intervenţii ale lui Vadim, ecourile gregarităţii şi ale barbariei izvorîte din aşa zisa dictatură a proletariatului ilustrează persistenţa, în societatea românească, a feţelor diverse ale (post)comunismului: cea naţionalistă, a lui Vadim; feţele "umanizate", pasămite reformate şi social-democratizate, dar în realitate cantonate în trecut, ale unora ca Geoană, Iliescu şi Văcăroiu. Şi cele escamotate sub faldurile conservatorismului care s-au iţit de sub tentativele de tergiversare procedurală a discursului prezidenţial lansate de partidul lui Dan Voiculescu.

Lor, li s-a opus Traian Băsescu, el însuşi un fost membru de partid, precum şi raportul întocmit sub conducerea un eminent politolog româno-american, care a repudiat comunismul atît de radical încît a sfîrşit prin a-şi dezavua şi propriul tată.

Concluzii

Dată fiind virulenţa pasiunilor şi patimilor stîrnite de un act în fond firesc, precum condamnarea comunismului, se impun cu maximă claritate două concluzii.

Prima relevă cît de necesară ar fi fost în România - şi mai este încă – fapta, nu vorba, în speţă o lustraţie demnă de acest nume, care să îndepărteze din viaţa publică figuri sinistre ce aduc în continuare grave neajunsuri nu doar prestigiului României, ci şi păcii ei interne. Cea de-a doua, că actul de condamnare a comunismului n-a fost cîtuşi de puţin unul academic, de circumstanţă, ci dimpotrivă, o operaţie vitală de dezintoxicare, şi ca atare un demers obligatoriu al revoluţiei morale de care, neîndoielnic, democraţia românească are mare nevoie.