Povestea unui caz COVID-19

A doua zi a venit cu o veste proastă, un medic infecționist tocmai dăduse un interviu în care avertiza asupra riscurilor de a trata boala cu antibiotic, fără a avea în prealabil dovada unei infecții bacteriene.

Un alt medic, epidemiolog și el, avea un avertisment public și mai serios: oamenii ajung în stare gravă la spital, pentru că nu se duc în timp util la medic și ratează astfel fereastra de oportunitate în care să le fie administrat tratamentul care contracarează acea furtună de citokine care înclină balanța.

Cu rezultatul pozitiv de COVID-19 pe masă și acces la informații de acest fel, altminteri rezonabile, un pacient face eforturi să rămână calm și să nu își alimenteze anxietatea.

În fond, a citit și asta, că frica, anxietatea, panica sunt factori agravanți pentru boală. Doar că pe masă stă și antibioticul prescris de medicul de familie, cumpărat de la farmacie (fără rețetă) și lăsat la ușă de un prieten, despre care infecționistul tocmai a spus că nu trebuie luat fără analize.

Și cum să faci analize în carantină, când nu poți ieși din casă? Dar epidemiologul tocmai a spus că așa ajung pacienții tineri la ATI, pentru că nu merg la evaluare medicală de specialitate în primele zile de boală.

În plus, unde e anxietate și unde e nesiguranță?

Binele ca drojdia

E o poveste personală, povestea unei boli care a trecut prin mai multe etape și a lăsat astfel să se vadă cum se intersectează ”lasă că merge și așa” al oamenilor cu efortul medicilor și voluntarilor de a face cărări de funcționalitate și umanitate într-un (non)sistem despre ale cărui erori și derapaje avem cu toții câte o poveste.

Le iau pe rând.

Lucrurile cu DSP București au funcționat bine pentru că la telefon a răspuns un voluntar. Motivația acestuia, conștiința binelui comun care nu e aritmetic și care nu presupune maximizarea propriului bine, ci, din contră, efort și ieșire din confortul personal, contagiunea binelui (Andrei Pleșu avea undeva o imagine a binelui ca drojdia – în cantitate mică, dospește și crește aluatul), toate acestea au făcut o breșă în sistem. Dar nu au reparat sistemul, pentru asta e nevoie și de voință politică.

După confirmare însă și sub alarma că antiobioticul trebuie luat doar dacă există proba unei infecții bacteriene, ceea ce, implicit, însemna o contrazicere a tratamentului dat de medicul de familie, mi-am dat seama că, după zile întregi de știri și interviuri în pandemie, nu știu ce pârghii am pentru a ști că fac lucrurile așa cum trebuie, ca pacient.

O dovadă banală de empatie

Așa am ajuns, în cea de-a cincea zi după diagnostic, la spitalul Marius Nasta. Unde breșa în sistem era făcută chiar de personalul medical, depășit numeric de pacienți, dar care funcționa în virtutea unei profesii eroizate de când a început pandemia, dar pusă la zid, de-a valma, atunci cand oamenii povestesc despre sistemul medical.

La Nasta, o asistentă medicală a reușit să își depășească orele de stat înăutrul unui costum de protecție, pentru a mă întreba dacă mă doare când îmi ia sânge, pentru că mănușile îi fac mâna mai grea. Această manifestare banală a empatiei ne-a făcut să înțelegem că împărtășim aceeași povară a unei pandemii în măsură să ne facă să ne pierdem umanitatea. Fricile în general asta fac din oameni.

Am primit un tratament îmbunătățit, menit să prevină o reacție imunitară exagerată a organismului. Și tot din noroc, la finalul bolii, repetând analizele, am aflat că în doar câteva zile testele de coagulare s-au dat peste cap, așa că au urmat câteva zile de injecții auto-administrate acasă și un tratament pe termen lung.

Citiți articolul integral AICI.