Preşedintele şi campania electorală

Prim-ministrul Victor Ponta a anunţat intenţia de a reclama conduita preşedintelui Traian Băsescu la Curtea Constituţională. Scopul sesizării este de a provoca o decizie a Curţii ”prin care să stabilească în mod clar că preşedintele României nu are dreptul de a face campanie electorală”.

Disputa se trage de la fotografiile publicate de Elena Udrea pe pagina sa de facebook în care Traian Băsescu apare alături de un grup de militanţi PMP, îmbrăcat ca toţi ceilalţi în tricoul cu măr, simbol al partidului. Dar sursele contestaţiei sunt mult mai vechi, căci preşedintele în exerciţiu s-a implicat în activitatea politică partizană de mult timp şi fără să-şi mai ia precauţii. El a participat la întrunirile PMP, a pledat la televiziune în favoarea noii grupări, a lansat îndemnuri electorale şi a dezvăluit că-şi pune mari speranţe în cariera acestui partid pentru alegerile din 2016. Fundaţia Mişcarea Populară, pe baza căreia a fost apoi înfiinţat partidul, fusese iniţiată de consilierii preşedintelui. În fine, e valabilă şi reciproca: militanţii PMP se revendică la unison de la ”proiectul” preşedintelui.

Nu mai e nicio îndoială că preşedintele în exerciţiu ia parte activă la campania electorală şi nu atât îmbrăcând tricoul partidului, cât prin apariţiile sale televizate. Dar ca să înţelegem bine natura disputei să ne amintim că preşedintele adoptase o postură partizană şi în trecut în favoarea Partidului Democrat Liberal şi că fostul preşedinte Iliescu fusese la rândul său acuzat în termeni identici.

În 2004 Ion Iliescu aflat la capătul celui de-al doilea mandat prezidenţial a manifestat intenţia de a candida la Senat ca ”independent” pe listele PSD. În prealabil guvernul Năstase a iniţiat o lege care, prin derogare de la legislaţia în vigoare, permitea lui Ion Iliescu să candideze. A fost un mare scandal şi nu atât pentru candidatura lui Iliescu care oricum nu mai avea un rol politic major, ci pentru legea cu dedicaţie personală. Cu toate acestea Curtea Constituţională sesizată de Opoziţie a emis o decizie care permitea preşedintelui în exerciţiu să candideze pe listele unui partid.

Decizia din 2004 ar putea fi invocată şi astăzi. Respingând sesizarea opoziţiei care contesta modul în care Preşedintele îşi exercita rolul constituţional, judecătorii spuneau: ”Problema modului în care Preşedintele îşi exercită acest rol ţine de măsura în care Preşedintele îşi îndeplineşte obligaţiile, de etica exercitării mandatului prezidenţial, care, în caz că este încălcată grav, atrage răspunderea constituţională a titularului acestui mandat.” (Decizia 339 din 17 septembrie 2004)

Situaţiile nu sunt identice, dar ne putem aştepta ca raţionamentul acesta general să fie invocat şi de astă dată. Se poate argumenta că indiferent ce tricou poartă preşedintele şi ce simpatii mărturiseşte, câtă vreme îşi exercită corect atribuţiile constituţionale nu poate fi tras la răspundere.

Este adevărat că art. 84 din Constituţie precizează că ”în timpul mandatului, Preşedintele României nu poate fi membru al unui partid”, dar în mod formal Traian Băsescu nu este membru al PMP.

O imensă problemă rămâne nerezolvată, căci priveşte de fapt incapacitatea instituţiilor româneşti de a fi cu adevărat imparţiale (politizarea administraţiei, atribuirea contractelor, promovarea în funcţii, angajarea, notele de la şcoală, examenele, bursele, premiile, decoraţiile etc). Chiar dacă Traian Băsescu a fost un critic aprig al deturnării instituţiilor în scopuri private, conduita lui exprimă în esenţă aceeaşi utilizare subiectivă a statului. Iar ca să înţelegem cât de adânc este acest viciu să observăm că de-a lungul timpului însăşi Curtea Constituţională ca garant ultim al imparţialităţii statului şi domniei legii a fost utilizată în scopuri partizane.

Şi se pare că nici nu va fi uşor de găsit un leac pentru acest viciu, căci însuşi spiritul public încurajează pe toate căile cele mai înguste subiectivisme. Nu e semnificativ ce spun adversarii lui Traian Băsescu, căci ei pot invoca orice, ci mai curând ce spun partizanii săi. Or, actualii sau foştii prieteni ai preşedintelui, dacă au ceva de obiectat, nu se referă la implicarea partizană a celui care ”reprezintă statul român”, ci la prietenia prea strânsă cu o colaboratoare (Elena Udrea), pe care ei o consideră lipsită de distincţia necesară. Nu i se cere preşedintelui să se obiectiveze, ci să-şi rafineze subiectivitatea.