1. Mergi direct la conținut
  2. Mergi direct la meniul principal
  3. Accesează direct mai multe site-uri DW

Prea mică pentru un conflict atât de mare

Petre M. Iancu
25 martie 2019

Netezimea scoarţei şi sfetnici răi au determinat-o pe Dăncilă să calce iar în străchini. Ceea ce nu ne scuteşte de datoria de a evalua just o complicată problemă de politică externă.

https://p.dw.com/p/3FcbX
Premierul şi preşedintele României, V.V. Dăncilă şi Klaus Iohannis
Premierul şi preşedintele României, V.V. Dăncilă şi Klaus IohannisImagine: picture alliance/AP Photo/V. Ghirda

E vorba de relaţiile României cu SUA, UE şi Israelul. În acest context ar fi fost miraculos ca, la Washington, Liviu Dragnea să nu încerce să se dea mare, prin teleghidata V.V. Dăncilă. Şi să nu-şi testeze proverbiala şmecherie de pesedist de cartier în faţa membrilor organizaţiei americane AIPAC, de lobby pro-israelian. Căci inşi ca Dragnea nu ştiu multe, dar sunt dintotdeauna siguri că evreii ar conduce lumea. Şi că, deci, trebuie curtaţi, ca să ne ofere şi nouă o felie din marele tort.

Nu e greu de ghicit despre ce tort e vorba. E vorba despre reinserţia în peisajul diplomatic global şi evitarea izolării prin prietenia cu Trump. Care, vădit, ţine la israelieni. Căci preşedintele SUA nu s-a rezumat să-şi mute ambasada la Ierusalim, în răspăr cu ONU şi cu ceea ce se percepe a fi ”dreptul internaţional”. Unul, a cărui respectare ad literam n-a furnizat din păcate pacea, în ultimii 70 de ani, ci, dimpotrivă, a încurajat proiectul extremist al distrugerii Israelului, evocat la tot pasul de Iran.

Or, spre spaima ayatolahilor, a lumii islamice, a tuturor antisemiţilor, în frunte cu cei de stânga, ca şi a elitei conducând UE, Trump s-a pronunţat mai nou şi pentru recunoaşterea suveranităţii israeliene asupra anexatei părţi a podişului Golan. E vorba de acele înălţimi strategice de la frontiera siro-israeliană smulse de israelieni în războiul lor de apărare, din iunie 1967, sirienilor, după numeroase atacuri arabe lansate din sudul Siriei asupra populaţiei civile evreieşti din nordul Ţării Sfinte. 

Altele contează însă pentru un regim populist, cu tendinţe restauraţioniste, neoceauşiste, pe cale de a fi izolat în vest din cauza reflexelor lui totalitare. Esenţială pentru PSD este ieşirea, cu ajutor american, din izolarea internaţională către care, inexorabil, se îndreaptă cleptocraţia dragniotă.

Că, în acest scop, Dragnea a mizat, în ciuda mult probatei ei inadecvări intelectuale, pe Dăncilă, e parte integrantă din mizeria şi tragedia României contemporane. Care, prin forţa lucrurilor, este antimeritocratică. Şi continuă, deci, să fie condusă de cleptocraţi, prin penali şi marionete, vai, analfabete, prea puţin capabile să vorbească propria limbă, necum graiuri străine. Sau limba diplomaţiei. Astfel, ţara s-a trezit cu o politică externă făcută pe genunchi de neaveniţi.

De aici şi gafele în serie care au determinat-o pe şefa nominală a guvernului să declare între altele, într-o primă fază, că, ”după finalizarea analizei de către actorii implicaţi ea, ca ”prim-ministru şi guvernul” ei vor ”muta ambasada română la Ierusalim”. Pentru ca doar câteva ore mai târziu să retracteze şi să sugereze că n-ar fi fost vorba de ea ca prim-ministru și de Guvernul pe care îl conduce, ori de Ierusalim, capitala Israelului, ci (doar) de ”o opinie personală”.

Dar inepţia unui premier iresponsabil, prea mic pentru un conflict atât de mare, care n-ar şti să explice de cât timp va mai avea nevoie propriul său ministru de externe spre ”a analiza” chestiunea, de vreme ce Meleşcanu meditează asupra ei interminabil, nu reprezintă decât un aspect minor al chestiunii.

Serioasă e şi inadecvarea lui Iohannis. Care, prost sfătuit şi el, a răspuns, previzibil, fără să reflecteze suficient la complexitatea unui litigiu diplomatic cu impact major asupra alianţelor României. Dacă ar fi meditat îndeajuns, ar fi înţeles că nu e suficientă reiterarea unui punct de vedere încremenit în proiect, ca al UE. Care, departe de a aduce pacea în ultimele şapte decenii, a alungat-o.

Şeful statului român ar mai fi priceput, de asemenea, că şi-ar fi făcut atât sieşi, cât şi românilor un bine să însoţească legitima dezavuare a premierului (care, constituţional, n-ar fi avut dreptul să deschidă gura fără acceptul preşedintelui) dacă, certând-o pe Dăncilă, ar fi admis şi legitimele aspiraţii israeliene. Dacă, în speţă, ar fi manifestat o minimă înţelegere realpolitică pentru dorinţa firească a statului evreu de a-şi  vedea recunoscut în lume dreptul de a-şi fixa capitala unde vrea. Şi cu atât mai mult acolo unde i-au plasat-o înaintaşul mesianic, David, şi Biblia iudeo-creştină, cu milenii în urmă.

Dar şi Iohannis are nevoie de un răgaz interminabil spre a termina, "aproape", a-şi "evalua" opţiunile. La toate aceste neajunsuri se adaugă grăbita, dar eronata retorică a unor formatori de opinie. Care confundă rolul şi piesa cu actorii. Şi viceversa. Şi care, sugestionaţi de propaganda putinistă, încurcă situaţii incomparabile. Astfel, analogia Crimeei cu Podişul Golan, sau cu Ierusalimul răsăritean şchioapătă rău. Fiindcă ucrainenii n-au atacat niciodată Rusia din peninsulă, aşa ca sirienii Israelul de pe Înălţimile Golan. Sau iordanienii din estul ocupat al Oraşului Sfânt, în iunie 67.

Când un rege iordanian inept şi lacom de victorii facile a ordonat legiunii sale arabe să ignore avertismentele israeliene şi să deschidă focul de aici asupra populaţiei evreieşti, pierzând în cele din urmă controlul asupra Ierusalimului răsăritean.

În fine, mânaţi şi minaţi de propriul antisemitism, frecvent inconştient, unii observatori se întreabă ce-ar câştiga oare România de pe urma mutării ambasadei. Halucinant. Ca şi cum n-ar mai conta nici morala, nici tradiţiile iudeo-creştine şi nici situarea de partea justă a istoriei, după un trecut al compromisurilor putrede în politica externă. Şi ca şi cum ameliorarea relaţiilor cu un actor regional şi global cheie, care, dincolo de raporturile sale bune cu superputerea şi cu varii ţări arabe, dispune de una dintre cele mai dinamice economii, tehnologii şi forţe armate din lume, ar fi de colo.

Să însemne toate acestea că trebuie bruscată Comunitatea Europeană, denunţată politica UE şi revocate relaţiile bune cu palestinienii? Defel. Implică doar că UE s-a înşelat în diplomaţie nu o dată. Inclusiv şi mai ales în chinuitele raporturi transatlantice. Şi mai înseamnă că România are dreptul la iniţiative şi politici externe proprii, ştiind că, ori de câte ori n-a mizat mecanic pe cele comode, imorale, prosteşti, împăciuitoriste, laşe ori antisemite a avut şansa de a profita.