Premierul şi-a irosit şansele

Vrea sau nu prim-ministrul României să fie recunoscut ca interlocutor egal? După tot ce s-a întâmplat la finele săptămânii trecute, am crede că nu ţine cu tot dinadinsul şi că s-ar mulţumi cu puţin: de pildă i s-ar părea suficient ca lumea din ţară să-şi imagineze acest lucru. Chiar dacă nu este aşa, măcar cei de acasă să creadă.

Nu se explică altfel turul de forţă pe care l-a făcut Victor Ponta, încercând să arate că absenţa sa din ţară a fost firească, că vizita emisarului american nu îl privea direct, că toată povestea ar fi o înscenare a propagandei prezidenţiale.

În seara de duminică, la Antena 3, am asistat la o răstălmăcire nedemnă. Prezentatorul din studio s-a străduit să demonstreze că nu Victor Ponta ar fi gafat ignorându-şi oasptele, ci Traian Băsescu ar fi tratat-o pe diplomata americană cu impoliteţe. Că nu Victor Ponta a greşit, ci preşedintele a încercat să tragă foloase de pe urma acestei vizite.

Preşedintele a făcut aluzie la micile neînţelegeri din ajun („misunderstandings”), dar a fost poziţia legitimă a celui care asumă realitatea ţării sale cu bine şi cu rău şi care se consideră răspunzător pentru toate. Putea, în acea scurtă secvenţă filmată, să nu facă nicio aluzie, desigur, dar - aşa cum el însuşi spunea deunăzi - nu este un sfânt. Ar fi totuşi exagerat să i se reproşeze acest lucru, cu atât mai mult cu cât colaboratorii săi au evitat cu multă grijă să politizeze evenimentul. E poate unul din aspectele remarcabile ale acestui episod, faptul că echipa de consilieri de la Palatul Cotroceni s-a menţinut în rolul ei instituţional.

Nici acum nu este clar ce s-a întâmplat şi de ce a preferat premierul să plece din ţară; indiferent de motive, la finele săptămânii trecute, Victor Ponta - care dorea altădată cu ardoare să ia locul preşedintelui la Consiliul European - a ratat ocazia de a trece în ochii americanilor, şi nu numai, drept un om de stat capabil să asume cu gravitate şi curaj problemele ţării sale.

A modificat grupul său politic Codul penal? L-a modificat, iar el, liderul de partid, era dator să asume întreaga întâmplare, aşa cum era ea şi să o prezinte cum crede de cuviinţă. Putea, de exemplu, să-i atragă atenţia diplomatei americane că România nu este o colonie!

Dar dacă nu a avut curajul să asume faptele partidului, dacă a delegat pe alţii să preia răspunderi dificile, atunci nu e vina nimănui că nu mai este un interlocutor valabil. Nu mai e vina ”aroganţei” americane că egalitatea la care aspiră i se refuză tacit, că oamenii de decizie îl vor ocoli ei de aici înainte, că s-a diminuat singur şi fără ca cineva să-l fi constrâns. Premierul s-a eliminat singur din joc şi, dacă tot a făcut-o, putea măcar să nu mistifice lucrurile într-o manieră atât de enormă.

Subiectul e mai grav decât pare să accepte liderul PSD. Nu mai este un alt episod din seria Ponta vs Băsescu, aşa cum a fost taxa de 7 eurocenţi sau privatizarea CFR Marfă. E vorba de faptul că administraţia de la Bucureşti pare, în ciuda asigurărilor de ultimă oră, tot mai nesigură.

O analiză Stratfor despre Turcia (o ţară cu multe probleme din perspectiva occidentală) trăgea concluzia că liderii politici de la Ankara sunt de încredere, căci indiferent dacă îţi place sau nu ce spun, poţi fi sigur că fac întotdeauna ceea ce spun. Acest tip de integritate a făcut ca Turcia să treacă mereu drept un partener solid.

E adevărat că România nu a dat dovada că şi-ar nesocoti angajamentele externe, dar conduita liderului de la Palatului Victoria poate ridica pe viitor semne serioase de întrebare. Un guvern prietenos până la exces, dar versatil, cu mişcări mereu surprinzătoare, poate părea mai rău decât unul aparent ostil, dar ferm şi previzibil.