Presa cu creioane colorate

Înaintea alegerilor generale şi prezidenţiale din toamna anului 1992, în ultima săptămînă de campanie electorală, pregăteam revista la care lucram şi care avea să ajungă pe piaţă cu cîteva zile înaintea votului. La şedinţa de sumar am venit fiecare cu propuneri.

Eu am propus să prezentăm cît mai amplu în revistă biografiile reale, documentate – iar nu cele romanţate – ale principalilor candidaţi de extracţie comunistă, dar şi pe cele ale candidaţilor ţărănişti şi liberali. Acestea din urmă, la fel, bine documentate, pentru a încerca să înlăturăm toate fantasmagoriile puse în seama acelor oameni de către fosta Securitate, prin binecunoscuta tehnică de intoxicare a populaţiei.

Credeam cu toată tăria că era de datoria noastră să facem acest lucru şi că în felul acesta puteam contribui, cît de puţin, la schimbarea părerilor impresioniste covîrşitoare despre idolul Iliescu şi soldăţeii lui.

Conducerea revistei a decis însă ca fiecare dintre redactori să meargă pe urmele unui candidat la preşedinţie şi să prezinte filmul ultimelor zile de campanie electorală ale acestuia: adunări publice, întîlniri în pieţe cu alegătorii, cum se îmbracă, ce mănîncă şi ce bea fiecare, ce bancuri spune, etc., etc. Era, desigur, o idee comercială, care urma să vîndă revista într-un tiraj mult mai mare.

Mi-am dat demisia pe loc, chiar atunci în şedinţa de sumar, deşi îmi erau dragi toţi colegii mei, inclusiv sau mai ales cei din conducerea revistei. Mi s-a părut incorect pentru cititori să le livrăm picanterii, în locul unor informaţii despre candidaţi ce le-ar fi putut schimba opţiunea de vot.

Sigur că nu gestul meu de acum cincisprezece ani contează aici. Însă întîmplarea pe care am relatat-o cred că este şi acum de actualitate. Presa din România, în cea mai mare parte, preferă şi azi să vîndă senzaţionalul ieftin, intrigile politice jucate la scenă deschisă, scenarii inventate cu final amînat, în locul informaţiei de interes public, al documentarelor pe probleme serioase ale vieţii sociale, economice, educaţionale, etc.

Beneficiile, dar mai ales costurile aderării noastre la Uniunea Europeană au rămas pînă azi o mare necunoscută pentru cei mai mulţi dintre români. Despre alegerile euro parlamentare nu se discută nici a suta parte din cît s-a vorbit de pildă despre „bileţelele” preşedintelui şi primului ministru. Proiectul Legii învăţămîntului primar, care va intra în curînd în dezbaterea parlamentului, deşi interesează cîteva milioane de oameni nu a provocat nici o dezbatere serioasă în societatea civilă şi implicit în presă.

Cu o săptămînă în urmă am asistat la mitingul intelectualilor împotriva corupţiei şi pentru susţinerea ministrului Justiţiei Monica Macovei. Efectul s-a concretizat în cîteva ştiri în ziare şi cîteva imagini la televizor. Marile trusturi de presă ţin rezervate primele pagini ale ziarelor pentru politică.

Avem noi oare studii de piaţă care să ne indice că românii sînt împătimiţi după politică? Nu avem, şi nici nu cred că este aşa. Însă scandalul politic se vinde bine, ca orice scandal. Iar marile trusturi de presă profită, pentru a-şi face jocurile.

Cred, în urma a tot ce am spus, că meseria de ziarist este serios pusă în discuţie tocmai de produsul livrat pe piaţă. Produs în care de prea puţine ori recunoaştem linia fermă, fără ştersături şi adăugiri a ziaristului profesionist şi neînregimentat unor interese oculte.