Regimul comunist de exterminare din „orfelinatele morții”

Un astfel de caz este cel al căminului de la Cighid, din judeţul Bihor, unde, de la înființare (1 octombrie 1987) și până în aprilie 1990, au murit 160 de copii din totalul de 183 de copii internați.

Investigaţiile desfășurate de cercetătorii de la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER) au scos la iveală existenţa unor rate de mortalitate absolut șocante în instituţii așa-zise „de ocrotire” a minorilor din timpul comunismului. Doar în căminele-spital, spitalele și secţiile de neuropsihiatrie infantilă, se estimează că, în intervalul 1967 și 1990 au murit peste 15.000 de minori.

În cele patru cămine investigate, au fost descoperite decesele a peste 2.207 de copii.

Știrea a tulburat redacțiile din țară. PRESSHhub a cerut istoricului Florin S. Soare, cercetător la Institutul de Investigarea a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, autor al proiectului și cel care a condus investigațiile, să ne explice cum a fost posibil un fenomen de astfel de proporții și ce șanse sunt să găsim vinovații și să sancționăm aceste crime.

Pentru aceste cazuri au fost depuse două sesizări penale, în 2017 si 2018, cu privire la săvârșirea infracțiunii de tratamente neomenoase, iar pentru faptele sesizate s-a început urmărirea penală in rem, de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

PRESShub: Domnule Florin Soare, îmi amintesc că ne-am supărat când reporterii străini au relatat – parcă prea mult, s-a spus atunci – condițiile din orfelinatele României. Dar iată că se putea și mai rău. Cât de gravă era situația în căminele acestea spital?

Florin Soare: Pentru reporterii străini și misiunile umanitare, șocul descoperirii căminelor-spital trebuie să fi fost similar descoperirii atrocităţilor din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, de vreme ce termenii folosiţi în presa internaţională despre ororile descoperite în aceste instituţii de „ocrotire” a minorilor sunt aceia de „lagăre”, „exterminare”, „genocid”, „masacru”, „gulag al copiilor”, „camere ale morţii” și „noaptea civilizaţiei”.

Iar mărturiile supravieţuitorilor și ale celor care au luat contact cu aceștia imediat după 1990, ca și imaginile video difuzate în presa occidentală, sunt cutremurătoare. Și poate că am fi putut vorbi de exagerări, dacă în urma investigaţiilor recente ale IICCMER, toate aceste atrocităţi nu ar fi fost confirmate de numărul impresionat de decese provocate de condiţiile inumane din astfel de centre.

Investigaţiile desfășurate până în prezent au confirmat existenţa unor rate de mortalitate absolut șocante pentru aceste instituţii așa-zise „de ocrotire” a minorilor. Vorbim aici doar de căminele-spital, spitalele și secţiile de neuropsihiatrie infantilă, unde estimările noastre se ridică la peste 15.000 de victime în intervalul 1967-1990.

Pe măsură ce trece timpul, cercetările scot la iveală noi atrocități comise de regimul comunist. De ce v-ați îndreptat atenția asupra orfelinatelor, căminelor-spital?

Potrivit cadrului legal IICCMER are între atribuţii investigarea știinţifică și identificarea crimelor, abuzurilor și încălcărilor drepturilor omului pe întreaga durată a regimului comunist în România, precum și sesizarea organelor în drept în acele cazuri în care sunt depistate situaţii de încălcare a legii.

Până în 2016 investigaţiile au vizat crimele comise în penitenciarele României comuniste urmărindu-se aducerea în faţa justiţiei a foștilor comandanţi de penitenciare. Vorbim însă de infracţiuni comise în anii ’50, aproape toţi cei responsabili decedând în cursul cercetărilor sau după depunerea sesizărilor penale. Așadar a trebuit inevitabil să ne apropiem de anii ’80.

Și am pornit de la cercetări pe care le aveam în mare parte finalizate, legate de politica demografică a regimului Ceaușescu. Existau două mai tipuri de abuzuri/crime care se pretau la constituirea unor dosare penale. Vorbim, mai întâi, de femeile care au decedat în spital în urma avorturilor provocate.

Este vorba de o situație particulară, aceea a femeilor ajunse în spital și lăsate să moară pentru că nu au recunoscut că si-au întrerupt sarcina si nu i-au denunțat pe cei care le-au ajutat. Problema esenţială a fost aceea a lipsei documentelor care puteau proba acest lucru.

O a doua direcție a fost aceea a abuzurilor petrecute în căminele de copii ale perioadei comuniste. Mă refer aici căminele-spital, spitalele și secţiile de neuropsihiatrie infantilă ale spitalelor și la o categorie particulară de minori instituționalizați, aceia considerați a avea deficiențe nerecuperabile.

În fapt, în foarte multe cazuri era vorba de copii perfect sănătoși, sau cu deficiențe minore, orfani, abandonaţi sau proveniţi din familii dezorganizate care erau repartizaţi spre astfel de centre. O bună parte dintre acești minor prezentau întârzieri în dezvoltare, sau diverse afecţiuni cronice, tocmai din cauza regimului de viaţă din leagănele în care erau internaţi până la vârsta de trei ani.

Cum a decurs cercetarea? Ați mai găsit martori, documente? Ați găsit supraviețuitori?

Cercetările noastre pornesc de la identificarea victimelor în registrele de decese din arhivele de stare civilă ale primăriilor. Apoi, încercăm accesarea arhivelor fostelor centre, în măsura în care s-au păstrat, pentru că multe dintre documente, după transformarea în unităţi de reabilitare-recuperare, au fost distruse, ori au fost păstrate în condiţii improprii și s-au deteriorat iremediabil.

În privinţa martorilor, întâmpinăm dificultăţi din cauza faptului că majoritatea celor care au supravieţuit nu sunt în măsură să poată da declaraţii despre abuzurile la care au fost supuși. Cu toate acestea, există încă suficienţi martori direcţi, copii care au fost înfiaţi, sau care au beneficiat de diverse programe de recuperare, care astăzi se dedică ajutorării foștilor colegi și cu care am putut sta de vorbă, iar mărturiile lor sunt esenţiale pentru sesizările penale pe care le înaintăm.

Mi se pare șocant cât de mult seamănă cu modalitatea nazistă de exterminare a copiilor cu probleme. Așa a procedat și Hitler. Cum credeți că se întâmplau lucrurile în aceste cămine? Erau încurajați responsabilii să-i lase pe copii să moară, existau ordine, sugestii, o îngăduință tacită?

Până în prezent nu am identificat nici un document care să ateste că a existat un program de eliminare fizică a minorilor cu deficienţe. Cu toate acestea, prin condiţiile inumane de viaţă din astfel de centre, caracterizate prin: alimentație necorespunzătoare, nerespectarea condițiilor minimale igienico-sanitare, lipsa asistenței medicale, lipsa hainelor, frig, igrasie, personal insuficient și necalificat, violenţele la care erau supuși și rata foarte mare a deceselor, se conturează premisele unui regim de exterminare. Iar un exemplu elocvent este cel al Căminului-Spital pentru minori nerecuperabili Cighid din judeţul Bihor, unde de la înființare, 1 octombrie 1987, și până în aprilie 1990 au murit nu mai puţin de 160 de copii, dintr-un număr total de 183 internați.

În acest moment este extrem de dificil de stabilit cu exactitate cine se face vinovat direct de aceste crime. Pentru că lanţul responsabilităţilor poate pleca de la personalul și conducerea acestor centre, președinţii de consilii populare judeţene în subordinea cărora se aflau, medici, membrii comisiilor de ocrotire a minorilor, până la conducerea de statului.

Citiți articolul integral pe Presshub.ro.