Promisiunile preşedinţiei italiene

România pare a-şi pune speranţele în preşedinţia Italiei pentru a obţine accesul în Spaţiul Schengen, deşi, dacă depindea de Italia, acest lucru s-ar fi întâmplat mai demult. Ţările care contează cu adevărat în această decizie sunt Franţa, Olanda, Suedia, Finlanda şi, nu în ultimul rând, Germania. Totuşi o încurajare în plus nu strică niciodată. Ambasadorul Italiei la Bucureşti, Diego Brasioli, făcea acum două zile o declaraţie plină de căldură: „Poziţia Italiei în ceea ce priveşte aderarea României la Spaţiul Schengen este cunoscută. După părerea noastră, România a îndeplinit condiţiile de aderare încă din 2011 şi, în prezent, ar trebui să fie deja membru al Spaţiului Schengen. Este însă nevoie de consens şi, în calitate de preşedinte al Uniunii Europene, Italia va încerca să atingă acest obiectiv”. Vorbe calde care nu costă.

În aceeaşi zi la Strasbourg, în faţa Parlamentului European reunit în noua compoziţie, prim-ministrul Italiei, Matteo Renzi, prezenta priorităţile preşedinţiei italiene pe acelaşi ton mobilizator care nu angajează pe nimeni la nimic: „Dacă Europa şi-ar face astăzi un selfi ce ar vedea pe ecran? Aş putea spune, cu destulă îngrijorare, că ar vedea chipul oboselii, iar în anumite cazuri imaginea resemnării. Noi am semnat cu toţii un pact de creştere şi stabilitate. Stabilitate există, dar ar trebui să fie şi creştere...” Discursul a fost aplaudat cu mare entuziasm.

Atâta doar că niciunul din campionii stângii socialiste nu a putut oferi o soluţie pentru reluarea creşterii, ceea ce transformă discursul în simplă retorică. În Franţa, preşedintele Francois Hollande a avut şansa istorică de a demonstra întregii Europe că dreapta s-a înşelat, dar nu a reuşit decât să provoace imensa dezamăgire a poporului francez. Iar noul premier Manuel Valls, avertizat de persectiva unui eşec total, începe deja să facă concesii dreptei. Premierul Italiei, Matteo Renzi, se bucură încă de o mare popularitate în Italia, dar încă nu a avut timp să demonstreze că ideile sale pot aduce creşterea, după cum nu a avut timp nici să dezamăgească. Din acest motiv, discursul său presărat cu expresii la modă a putut fi aplaudat, dar fără să producă vreo consecinţă. De altfel, Matteo Renzi nici nu s-a aventurat să spună ceva precis, mulţumindu-se să repete frumoase generalităţi juveniliste despre o Europă „mai dinamică”, care să nu rămână un punct pe harta Google. Sau să facă un apel pentru ca „Europa să-şi regăsească sufletul şi sensul profund de a trăi împreună”. Germanul Manfred Weber a replicat sec: „Datoriile nu au viitor. Ar fi cea mai proastă soluţie.” Am asistat de fapt la vechea şi impropria dispută „creştere vs. austeritate”.

Aşadar preşedinţia italiană se mulţumeşte cu promisiuni generoase şi vagi pe toate planurile. Nici măcar ecologiştii nu au găsit că Renzi ar fi spus ceva semnificativ, după opinia liderului de grup, Ska Keller. Liderul grupului liberal, Guy Verhofstadt, a fost mai politicos şi a părut să-i acorde mai mult credit premierului italian, deşi ideile lor nu sunt tocmai identice.

Sigur că, în acest context, românii nu au de ce să-şi facă iluzii că preşedinţia italiană i-ar putea ajuta cu ceva. Cu siguranţă că ar trebui să-şi îndrepte atenţia în alte direcţii.