Protagoniştii reali ai politicii româneşti

Dialogurile acestea au dezvăluit pentru publicul larg că, în spatele marilor averi, se află oameni lipsiţi de distincţie. Dar nu era cu adevărat un secret, atâta doar că grosolănia de fond fusese mereu disimulată. Sorin Ovidiu Vîntu cooptase de-a lungul anilor în proiectele sale veleitare destui oameni distinşi care au condus comitete şi jurii culturale, reuşind sa-şi creeze o faţadă respectabilă.

Ceea ce lumea bănuia a devenit acum certitudine. Oamenii cu bani care conduc România sunt croiţi dintr-un aluat de proastă calitate. Ne-am întrebat mereu cum a fost cu putinţă ca un om ca Ceauşescu să rămână atîţia ani în fruntea ţării? După 1989 s-a petrecut însă aproape acelaşi lucru. Urmând de astă dată regulile speculaţiilor financiare, alţi oameni, dar de o egală grosolănie, au acaparat mecanismele puterii reale, imprimând societăţii, cu destulă uşurinţă, cursul pe care l-au dorit. Elite culturale, politicieni, ziarişti, s-au aşezat profitabil pe aceste linii ale noului câmp magnetic. S-a dovedit că societatea românească, la fel ca în regimul trecut, n-a reuşit să reziste ispitelor imediate, că, în ciuda sofisticatelor teorii justificative, nu s-a opus cu adevărat degradării şi că s-a conformat mai curând cu oportunism.

Publicarea acestor transcrieri dezvăluie însă şi câteva mecanisme politice precise, legate de instituţii. Interceptarea convorbirilor a fost făcută de serviciile secrete. Practic, cu un alibi legal bine construit, serviciile de informaţii au supravegheat copios fiecare mişcare relevantă în câmpul politic.

De aici decurg însă câteva întrebări generale: Presa românească mai poate supraveghea ea funcţionarea instituţiilor statului, mai poate fi ea câinele de pază dotat cu loialitate şi idealism, aşa cum învaţă copiii la şcoală?

În ultimii ani am văzut mai curând un lucru diferit. Presa a părut să fie preponderent locul de manifestare al unor interese particulare şi egoiste, iar serviciile secrete şi-au asumat rolul de a o supraveghea în cele mai mici tresăriri ale sale. Practic serviciile de informaţii monitorizează întreaga societate civilă.

Dar cine controlează atunci serviciile secrete? Parlamentul în orice caz este lipsit de mijoace şi am văzut de-a lungul anilor că acele comisii permanente, anume constituite, sunt de fapt capete de pod ale serviciilor secrete şi nu organisme de care acestea să se teamă. Iniţiaţii au remarcat de mult că de sus până jos, serviciile de informaţii sunt infuzate de sentimentul că în sânul lor se găseşte adevărata suveranitate a statului.

Concluziile nu sunt uşor de tras. Câtă vreme serviciile de informaţii sunt conduse cu stricteţe şi cu înţelepciune, acest vast mecanism de supraveghere ar putea fi o contrapondere la dezlănţuirea unor libertăţi neîngrădite şi emancipate de orice etică, dar cine garantează că lucrurile se desfăşoară aşa?

Este limpede că societatea românească cunoaşte dezechilibre enorme şi că ea nu este guvernată cu mijloace democratice. Dacă protagoniştii reali ai politicii din România sunt, pe de o parte, presa privată organizată ca instrument de propagandă şi, pe de alta, serviciile secrete, atunci societatea aflată la vedere şi oamenii decenţi ar trebui să lupte pentru a-şi redobândi puterea.

Autor: Horaţiu Pepine
Redactor: Alina Kühnel