Punerea pe butuci a scutului american

Polonia şi Cehia se bazaseră ferm pe promisiunile Casei Albe. Ambele nădăjduiseră ca, datorită scutului şi sporitei prezenţe militare americane pe teritoriul lor, să fie puse la adăpost odată pentru totdeauna de pericolul unei Rusii tot mai autoritare.

Accesul lui Barack Obama la Casa Albă a schimbat însă, radical, datele problemei. Fără să manifeste vreun entuziasm faţă de proiectul defensiv al precedentei, noua administraţie se arătase iniţial nehotărâtă în privinţa destinului scutului european.

Scutul fusese vehement respins nu doar la Kremlin, ci şi de unele cancelarii vest-europene dependente energetic de Moscova şi speriate de eventualitatea deteriorării raporturilor lor cu Rusia.

Proiectatul sistem anti-balistic ar urma să fie instalat în Israel şi Turcia. Pentru cele două state aliate ale Americii, precum şi, evident, pentru regimul de la Moscova, modificarea anunţată de administraţia Obama constituie o veste cât se poate de bună. Dar pentru est-europeni schimbarea operată la Washington reprezintă, în măsura în care nu se va revizui, o catastrofă comparabilă cu trădarea lor la Yalta.

E, prin urmare, greu de înţeles că noul secretar general al NATO s-a alăturat responsabililor ruşi care au salutat-o, calificând-o drept un pas pozitiv.

Potrivit autorităţilor de la Praga, experţii americani ar considera mai nou că ameninţarea unui atac asupra SUA şi a aliaţilor ei europeni cu rachete cu rază scurtă şi medie de acţiune ar fi mult mai amplă decât riscul unei agresiuni cu rachete intercontinentale. Pe această estimare s-ar fi bazat modificarea, doar în aparenţă tactică, hotărâtă la Washington.

Or, e cât se poate de clar că, dincolo de raţiunile militare atribuite revocării proiectului, decisiv a fost mobilul ei politic. Conform expertului rus Alexei Arbatov, şeful Institutului pentru Securitate Internaţională din cadrul Academiei de Ştiinţe din Rusia, Washingtonul încearcă să obţină bunăvoinţa Moscovei şi, odată cu ea, ajutorul Kremlinului în rezolvarea dosarului iranian.

Dacă aşa stau lucrurile, administraţia Obama dă dovadă de o naivitate incomensurabilă. Sau, potrivit criticilor ei republicani, de o eroare de calcul soră cu iresponsabilitatea.

Cooperarea ruso-iraniană solidarizează două regimuri autoritare, care întreprind de ani de zile tot ce le stă în puteri spre a îngrădi expansiunea democraţiilor occidentale spre răsărit. Această colaborare se bazează pe interese strategice, militare, politice şi economice mult prea puternice, pentru a putea fi lichidată cu una cu două. E, prin urmare, cu totul improbabil ca parteneriatul dintre Moscova şi Teheran să poată fi distrus de actuala concesie americană.

În schimb, anularea proiectului va fi interpretată de adversarii Americii nu ca un semn de înţelepciune, ci drept indiciu al unui fatal acces de slăbiciune generalizată, anunţând decăderea superputerii.

Mai grav, în politica externă şi în special în sfera alianţelor e greu de identificat ceva mai pernicios decât un stil capricios.

Casa Albă pretinde că ar da dovadă de flexibilitate, motiv pentru care îşi plasează în penumbră motivele politice, insistând asupra unor prezumtive avantaje strategico-militare. În fapt, SUA îşi torpilează credibilitatea, nu doar în Cehia şi Polonia, şi nu doar în răsăritul Europei, ci şi în multe alte ţări aliate din Asia, Africa şi America Latină.

În consecinţă, preţul pe care efortul antiterorist şi politica externă a administraţiei Obama îl vor avea de plătit pentru această voltă diplomatico-politică semnalizând împăciuitorism faţă de Moscova şi Teheran riscă să depăşească net eventualele beneficii în materie de cooperare cu Rusia.

Autor: Petre M. Iancu
Redactor: Robert Schwartz