Războiul civilizaţiilor în NATO?

Dar premierul turc Erdogan se opune, motivul fiind conflictul din anul 2006, privind caricaturile înfăţişându-l pe profetul Mahomed. S-a declanşat oare un război al civilizaţiilor în alianţa nord-atlantică?

Rezervele exprimate de premierul turc faţă de omologul său danez sunt cât se poate de edificatoare. Cât de solidă poate fi libertatea presei în Turcia, dacă Erdogan respinge desemnarea lui Rasmussen la cârma NATO, doar pentru că premierul danez a refuzat să condamne ori să împiedice publicarea în ziare a unor caricaturi critice la adresa religiei islamice?

Premierul danez rezistase atunci unei enorme presiuni din partea lumii musulmane, făcând ceea ce orice premier al unui stat membru al alianţei nordatlantice ar trebui să facă, şi anume să apere libertatea presei. Rasmussen apărase această libertate, precum şi dreptul la exprimarea liberă a opiniei.

Or, NATO nu e doar un pact militar, ci şi o comunitate de valori. Argumentând împotriva lui Rasmussen, în modul în care a făcut-o la finele săptămânii trecute, premierul turc Erdogan s-a plasat în afara acestei comunităţi valorice.

E dreptul premierului turc să-l critice pe Rasmussen pentru eventuale carenţe profesionale ori lacune personale. Dar aşa-zisul conflictul pe tema caricaturilor nu poate fi subiectul unei critici adecvate.

Atunci când gloatele instigate din Orientul Mijlociu au luat cu asalt ambasadele daneze, UE a adoptat decizia justă de a-şi manifesta solidaritatea faţă de şeful guvernului de la Copenhaga. Multe ziare occidentale au publicat la rândul lor caricaturile din Jyllands-Posten.

Libertatea presei nu poate fi pusă în pericol. A o risca este inacceptabil, indiferent dacă ne plac sau nu caricaturile cu pricina. Evident, caricaturile puteau fi contestate în justiţie, în tribunalele daneze, dar e absurd să ceri statului danez să intre în acţiune ori chiar să-şi ceară iertare.

În logica premierului turc ar trebui excluşi din cursa pentru funcţia de secretar general al alianţei toţi demnitarii statelor UE şi alianţei nordatlantice. Fiindcă toţi au susţinut atunci Danemarca.

De-a dreptul grotesc e şi argumentul potrivit căruia alte state islamice i-ar fi solicitat lui Erdogan un veto turcesc în chestiunea numirii lui Rasmussen la conducerea NATO.

Căci decizia privind persoana care trece la cârma NATO continuă încă să aparţină alianţei nordatlantice şi nimănui altcuiva. Ce-ar fi oare, dacă NATO i-ar recomanda Ligii Arabe cine s-o conducă? S-ar stârni pe drept cuvânt o furtună de proteste.

E posibil ca Erdogan să fi încercat pe căi ocolite să determine guvernul danez să interzică un post de televiziune kurd, considerat de Ankara un cuib separatist şi terorist. Nici această manevră n-ar fi tocmai elegantă, devreme ce autorităţile daneze supraveghează îndeaproape activităţile acestui post tv, iar în Danemarca PKK e considerată grupare teroristă.

Întrucât SUA şi puterile occidentale au şi optat în favoarea lui Rasmussen, Turcia nu va putea împiedica de una singură desemnarea sa. Dimpotrivă. E de datoria alianţei să-l ridice pe Rasmussen pe scut, spre a demonstra, acum mai mult decât oricând, că e stăpână în propria casă.

Autori: Bernd Riegert / Petre M. Iancu

Editor: Ovidiu Suciu