Războiul „constituţional”

Acesta se apără, denunţînd de pe acum ceea ce a anumit "lovitură de stat".

În politica românească lupta majoră se dă între preşedintele Traian Băsescu şi partido-craţia instalată după 1990. Ce este partido-craţia? Este puterea partidelor, sau mai exact a minorităţii instalate în fruntea partidelor şi care ar putea fi numită şi oligarhia de partid.

În ultimii 18 ani, puterea politică a fost deţinută şi exercitată de această oligarhie de partid, care a ştiut să-şi subordoneze grupurile parlamentare cu ajutorul legii electorale. Sistemul de vot proporţional pe listă de partid a oferit liderilor politici un instrument remarcabil de putere pe care aceştia nu au ezitat să-l utilizeze.

Conducătorii politici au decis discreţionar cine să figureze şi cine nu pe listele electorale, ceea ce a făcut ca în jurul lor să roiască o clientelă servilă. În situaţiile în care unii politicieni nu mai aveau loc pe liste, aceştia migrau pur şi simplu la alt partid, devenind clienţii altor conducători politici.

Între 1992 şi 2004 migraţia politică devenise un fenomen de o amploare fără corespondent în Europa. Revoltele periodice ale organizaţiilor judeţene de partid împotriva Centrului, confirmă la rîndul lor dominaţia îndelungată a oligarhiei de partid.

În timpul Guvernului CDR-PD expresia acestei oligarhii erau diferitele comisii de coordonare ale Coaliţiei, (COCOPO şi COCOPA)care reprezentau un organism plasat deasupra Guvernului. Guvernul era, practic, supus acestor comisii de partid, ceea ce era un fapt, în spiritul, său neconstituţional.

PSD sub guvernarea lui Adrian Năstase a dus puterea oligarhiei de partid la extrem, întrucît reuşise să-şi subordoneze toate organismele statului, inclusiv compartimentele sensibile ale Justiţiei.

După alegerea lui Traian Băsescu pentru un mandat de 5 ani, mai lung, aşadar, decît durata unei legislaturi, s-a produs o ruptură în acest mecanism politic bine rodat.

Preşedintele Traian Băsescu a lansat o provocare oligarhiei de partid, cerîndu-i să intre în cadrele Constituţiei. Replica a fost declanşarea procedurii de demitere a Preşedintelui, care a revenit în funcţie numai graţie suportului popular.

Simultan însă am asistat la o riscantă competiţie de legitimitate. Partidele au căutat înainte de referendumul de destituire a Preşedintelui să arate că ele reprezintă adevărata legitimitate democratică prin modalităţile filtrate şi inteligente de reprezentare politică, una care exclude autoritarismul maselor compacte, dar, după victoria zdrobitoare a Preşedintelui la referendum (75%), am asistat la un adevărat derapaj.

Intimidate, evident, de masivitatea susţinerii populare de care se bucura Traian Băsescu, partidele au recurs la o operaţiune amplă de captatio benevolentiae, punînd în joc mari fonduri publice pentru mărirea pensiilor şi apoi a salariilor profesorilor. Partidele au înţeles că subestimaseră importanţa susţinerii populare şi au încercat să reducă din handicap.

Ironia este că, acuzîndu-l cu insistenţă pe Preşedinte de populism, oligarhia de partid a recurs la cele mai populiste măsuri care puteau fi imaginate. În acest moment, la sfîrşitul legislaturii 2005-2008, raporturile de forţe par mai echilibrate şi partidele sugerează că sînt dispuse să reia lupta.

În aceste împrejurări, ne putem aştepta la o reeditare a acţiunii de suspendare a Preşedintelui. Rămîne de văzut însă dacă liderii de partid vor reuşi să mobilizeze grupurile parlamentare cu aceeaşi uşurinţă cu care au făcut-o în 2006.

Votul uninominal are ca efect teoretic şi o autonomizare a deputatului sau senatorului, care se simte mai sigur pe picioarele sale odată ce a fost ales într-un colegiu uninominal. Partidele au remarcat însă că Preşedintele promovează legea votului uninominal şi cu scopul de slăbi forţa oligarhiei de partid.

De aceea, ele au luptat din răsputeri să conserve sistemul proporţional şi să păstreze astfel controlul asupra candidaturilor.

Tot ce s-a întîmplat în ultimul an ne arată că partidele au reuşit, în linii mari, să-şi conserve structurile vechi de putere. Preşedintele are aşadar motive serioase să creadă în intenţiile belicoase ale vechiului sistem partidocratic.